Cinci minute de… pace și Adevăr

Dragă Zorin
Rar am fost vreodată mai impresionat, răscolit chiar, de o povestire, cum am fost când am citit short story-ul tău „5 minute de pace”.
M-am întrebat, pe parcursul povestirii, de ce îmi dau lacrimile? Este, în final, o povestire. Tristă, dură, dar o povestire. In final, am citit multe povestiri mișcătoare și foarte triste cum af fi Metamorfoza lui Kafka, sau A Garden Party de Catherine Mansfield.
Răspunsul mi l-am dat singur, după o vreme, și era simplu: povestirea descrie un mare... adevăr. Un adevăr dur. Fiindcă descrie, chirurgical aproape, adevărul stării noastre de ființe umane care au mari probleme, ale căror suflete sunt incomplete, cu sechele de caracter fundamentale. Rezultă de aici că nici adevărurile noastre, care poate exprimă ceva „corect” din punct de vedere tehnico-legal, nu pot fi decât așa cum suntem noi. Incomplete, și cu sechele care duc, cum descrie povestea ta în mod magistral, fie la distrugerea noastră sufletească sau fizică chiar, fie la distrugerea și a noastră și a celor ce ni le spun, sau cărora noi le „turnăm” aceste adevăruri.
In starea în care ne aflăm, nu am soluție pentru această boală fundemntală. Suntem blestemați și când mințim; dar suntem blestemați - poate și mai mult, cum sugerezi prin bătrânul Iosif – și când spunem adevărul – care este la fel de limitat, se sechelat, ca și noi.
Dar ceva mi-a atras atenția, m-a izbit chiar, în povestirea ta. O expresie cum că „adevărul vă va face liberi”. Din nefericire aceasta a ajuns un clișeu exprimat adesea și de multe ori fără rost ”The truth will set you free”. Fără să vreau (fiind educat „clasic” cu Bibila, Hugo, Tolstoy, Dickens, Eminescu – nu mă dau mare, e o povară în ziua de azi, cum tind să cred că bine știi și tu, personal ) mintea mea s-a sus la surrsa acestei expresii. Care bineînțeles este Hristos. Când Fariseii care se mândreau cu libertatea faptului că sunt „fii lui Avraam” au întrecut măsura, Iisus le spune scurt: (dacă) veți cunoaște adevărul, acesta vă va face liberi!
Dar Iisus nu se referea la autenticitatea vreunei declarații, nu se refera la fapte, nu se refera la lucuri adevărate pe care noi le considerăm „adevăruri”. El știa bine („fiindcă cunoștea ce era în sufletul lor”) – că și atunci când exprimăm adevăruri incontestabile (sau poate atunci și mai mult) acesta nu sunt... purul adevăr. Fiindcă nu putem să avem acces la puritate, suntem sechelați, egoiști, subiectivi, și – de multe ori, să admitem – suntem chiar răi. Nu mereu, cei mai mulți din noi. Dar destul cât să rănim pe alții, și să fim răniți. De adevărurile noastre, ca cele exprimate de bătrânui Iosif și de cei din sat.
Iisus se referea la altceva. Sau mai de grabă la Altcineva!
Când ucenicul Toma exprimă frustrea că nu știe calea pe care Mântuitorul îi conduce, El îi răspunde simplu și direct: „Eu sunt Calea, Adevărul, și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl (la Dumnezeu) decât prin Mine”.
Adevărul... cel... adevărat, complet, perfect,  Cuvântul plin the Har și de... Advăr (vezi Evanghelia după Ioan Cap.1) plin de iertare, de dragoste divnină pentru noi oamenii incompleți, sechelați „păcătoși”  - până la sacrificiul suprem al Dumnezeirii – Adevărul acesta nu este nici vreo declarație adevărată, nici vreo expresie autentică. Este o Persoană. Este Dumnezeul care s-a sacrificat pentru noi. Nu înțelegem nici pe departe sacrificiul Lui. Dumnezeu este infinit. Oare și durerea Lui este infinită? (Apocalipsa ca și Pavel Apostolul vorbesc despre Mielul cel înjungiat (omorât prin violență) de la... întemeierea lumii...”.

Acest Adevăr este singurul care mă va ajuta să... sufăr celelate adevăruri. Să fiu în stare să iert dacă am fost trădat, chiarși  de câtre o persoană dragă. Asta nu va însemna că voi suferi mai puțin. Nici pe departe! Dar voi recunaște că, față de perfecțiunea Divină, de Harul lui iertătăr față de mine cel ce L-am trădat și l-am țintuit pe cruce – cu egoismul meu, cu jumătățile mele de adevăr, cu ieșirile mele din sărite, cu păcatele din adâncul inimii mele („cine zice fratelui  său Prostule, sau Nebunule – este ca și cum l-ar fi ucis; cine se uită la o femeie ca s-o pofteasă a și precurvit cu ea în inima lui”) – ... voi recunoaște toate acestea și voi ierta. E musai. Nu pot altfel: „...Și ne iartă nouă greșelile noastre după cum (pentru că) și noi iertăm greșiților noștri...”
El este Adevărul care mă va face să iert, și supraviețuiesc TUTUROR celorlalte... adevăruri. Este singurul care poate să facă asta. Și dacă mă fac vinovat de alte... adevăruri față de semenii mei... să fiu în starte să le cer și eu iertare la rândul meu.

Scrie psalmistul (Psalmul 96:13) că Dumnezeu va judeca lumea după neprihănire, și neamurile după dreptate/adevăr – unele traduceri spun că le va judeca „după adevăr” – fiindcă în originalul ebraicii vechi dreptate și adevăr sunt același cuvânt.
Psalmistul a profetizat, fără să știe, că Dumnezeu va lăsa judecata cea din urmă pe seama Fiului, a Adevărului: „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” (Ioan 5:22). Ceea ce cartea Apocalipsei, Descoperiea lui Iisus Hristos, confirmă: Mielul cel omorât violent (înjunghiat) este cel care judecă. El care s-a dat pe sine însuși ca sacrificiu veșnic, mă ajută să fiu complet în fața Lui. Prin jerfa Lui, prin ascultarea Lui, prin neprihănirea Lui.
Una din puținele condiții, dacă este condiție pentru mântuire, este... să iert... adevărurile cu care cei din jur m-au întristat, m-au păgubit, m-au rănit. Adevărurile de necontestat ale bătrânului Iosif, care în orice alt context mă vor distruge. Așa cum descrie povestirea.