Cât încă le putem auzi vocile. Zece ani de VLACH la Viena

Am fotografiat hărțile. Am fotografiat și un alt diapozitiv, în care familia Annei Tretjakova stătea adunată în iurtă, în jurul unei mese. Acolo, în familie, limba iukaghiră de tundră încă se vorbea. Dintre toate imaginile cu care m-am întors de la Viena, aceasta mi-a rămas cel mai aproape. Când spui că o limbă mai are câteva zeci de vorbitori, e greu să cuprinzi cu mintea ce înseamnă asta. Când vezi oamenii la masă, te gândești la ceva mult mai simplu. Cine va mai putea, peste o generație, să ia loc alături de ei și să intre în vorbă?

Luni, 9 noiembrie 2026, Academia Austriacă de Științe a găzduit la Viena aniversarea „10 ani de VLACH – Cercetare, conservare și reziliență”. În Johannessaal, expoziția aniversară putea fi vizitată de la ora 10.30. De la ora 11.00, în Sitzungssaal, au început lucrările întâlnirii dedicate unui deceniu de activitate a comisiei Vanishing Languages and Cultural Heritage.

Mai târziu, când pe ecran au început să apară numele celor implicați, felicitările adresate întregii echipe au căpătat un înțeles foarte concret. Pentru o singură înregistrare, cineva trebuia să câștige încrederea omului din fața camerei. Altcineva asculta apoi, transcria și traducea. Uneori, cel mai în măsură să lămurească un cuvânt sau împrejurarea în care se cânta un cântec era chiar un om din comunitate. Caietul aniversar consemnează contribuția a 20 de consultanți din comunități și vorbitori nativi, implicați inclusiv în cercetarea de teren și în pregătirea publicațiilor. În bilanț figurează peste 20 de varietăți lingvistice documentate și patru volume apărute în seria VLACH.

Pentru publicul românesc există în această geografie a cercetării și repere apropiate. În materialele aniversare figurează aromâna, iar printre colaboratorii prezentați la Viena se află Răzvan Roșu, cu cercetări de teren în Țara Moților. De pe aceeași pagină a prezentării ne priveau nume și preocupări care aveau să revină în cursul zilei, de la cântecele kalmîce documentate de Chingis Azydov până la dialectele grecești capadociene cercetate de Sotirios Rousiakis.

După deschidere, profesoara Johanna Laakso, de la Universitatea din Viena, a vorbit despre ce ne învață lucrul cu limbile amenințate. Unul dintre diapozitivele sale punea sub semnul întrebării obiceiul de a judeca în alb și negru cât de bine cunoaște cineva o limbă. M-am gândit atunci la o situație pe care mulți români din Austria o cunosc din propria familie. Bunica îi vorbește nepotului românește. Copilul înțelege și îi răspunde în germană. Între ei conversația curge. Dar ce se va întâmpla, peste ani, când nepotul va dori să-i spună propriului copil povestea pe care a auzit-o de la bunica?

Profesorul Dejan Matić a luat cuvântul în continuare. El a adus în sală cele două hărți siberiene și fotografiile familiilor de iukaghiri. Din prezentarea lui am reținut un amănunt pe care merită să-l știe oricine a ținut vreodată un microfon în fața unui om. Cercetătorii întâlneau vorbitori care cunoșteau bine limba, dar care, după perioade îndelungate în care o folosiseră rar, simțeau că își pierduseră ușurința de a povesti. Era nevoie de conversații pregătitoare, uneori întinse pe mai multe zile. Iar printre indicațiile de pe ecran se afla una scrisă cu semnul exclamării: ceaiul era obligatoriu!

Detaliul acesta spune mult despre meseria de cercetător. Se așezau la masă, beau ceai, vorbeau despre viața pe care oamenii o cunoșteau. Cuvintele își regăseau locul în conversație. Uneori, în timpul înregistrării, cercetătorul se retrăgea puțin, lăsându-i pe membrii familiei să vorbească firesc între ei. Din asemenea întâlniri au rămas ore de vorbire spontană. La Viena, Matić a prezentat și gramatica limbii iukaghire de tundră pe care a scris-o împreună cu Irina Nikolaeva, publicată în două volume în 2026.

Profesorul a vorbit deschis și despre o încercare care s-a oprit după trei ani. În taberele de vară organizate pentru copii, trei vorbitori vârstnici petreceau timp cu cei mici și li se adresau mai ales în limba comunității. Pentru vârstnici, efortul era considerabil și slab remunerat. Interesul familiilor s-a dovedit greu de susținut. Am apreciat că, la o aniversare, s-a făcut loc și acestei experiențe. Ea pune o întrebare incomodă, dar cinstită. Cât putem cere de la ultimii vorbitori ai unei limbi, dacă tocmai lor le revine și sarcina de a o preda?

A urmat Stephanie Godec, din partea UNESCO Austria. Pe peretele unde priviserăm harta iukaghirilor s-a proiectat acum Atlasul mondial al limbilor al UNESCO. Godec a prezentat și demersurile privind diversitatea lingvistică în spațiul digital. Pentru cei împrăștiați departe de locurile natale, subiectul are o consecință foarte practică. O înregistrare făcută într-un sat poate ajunge la un nepot care trăiește în altă țară. Contează dacă acel nepot o poate găsi, dacă află cine vorbește și dacă are la îndemână o traducere care să-l ajute să înțeleagă.

După pauză, la ora 14.00, prima intervenție a sesiunii dedicate oiraților și kalmîcilor i-a aparținut doamnei dr. Ioana Aminian Jazi. Originară de pe meleagurile bistrițene ale lui Andrei Mureșanu, cercetătoarea locuiește la Viena și își desfășoară activitatea la Academia Austriacă de Științe. A studiat la Cluj-Napoca, Erlangen, Viena și Jena. M-am bucurat să o întâlnesc la Academie și să facem o fotografie împreună. Prin cercetările sale, am descoperit un ținut despre care scriem rareori în presa românească din Austria.

Ioana Aminian Jazi a vorbit despre tinerii din Kalmîkia și despre felul în care își exprimă legătura cu limba moștenită chiar și atunci când o folosesc tot mai rar în conversațiile zilnice. În spatele prezentării se află ani de cercetare. Colecțiile Academiei păstrează înregistrări de teren realizate în Kalmîkia la care au contribuit Ioana Aminian Jazi, Thede Kahl și Chingis Azydov.

Chingis Azydov a luat apoi cuvântul și a încheiat partea a doua a întâlnirii, puțin după ora 16.00. Intervenția lui a legat cântecele populare kalmîce de împrejurările istorice în care s-au născut și au fost transmise. Cântul gutural mongol și locul pe care această tehnică îl ocupă în muzica kalmîcă de astăzi au constituit tema atelierului său.

Un exemplu din arhiva VLACH apropie munca celor doi de cititorul care nu s-a aflat în sală. Kseniia Konchieva interpretează un cântec al cărui titlu evocă un vagon de marfă vopsit în galben. Face parte din repertoriul care păstrează amintirea deportării kalmîcilor în Siberia. În fișa înregistrării apar, alături de interpretă, Ioana Aminian, care a filmat și a realizat interviul, și Chingis Azydov, care a contribuit la interviu, a transcris, a tradus și a editat materialul. Auzi vocea unei femei. Îi cunoști numele. Poți urmări în traducere povestea pe care o duce cântecul ei. Așa arată, într-un singur document, munca sărbătorită la Viena.

În pauza care a urmat a trebuit să plec de la Academie pentru o altă întâlnire, stabilită dinainte. Am regretat că nu puteam rămâne până seara, mai ales că avusesem bucuria să-i văd și să-i ascult pe muzicieni la repetiție. 
M-au impresionat încă de atunci. Când am recitit programul, am ținut să le consemnez tuturor numele, așa cum făcusem, cu pixul, în dreptul celor care luaseră cuvântul.

În programul de după ora 17.00 figura sesiunea dedicată moștenirii grecești din Capadocia. Eva-Maria Remberger, vicepreședinta comisiei, urma să prezinte rolul limbii grecești ca limbă de contact. Thede Kahl și Sotirios Rousiakis aveau în program istoria și prezentul dialectelor grecești capadociene, alături de rezultatele cercetărilor de teren din perioada 2016–2026. Pentru ora 19.00, în Johannessaal, era anunțat concertul „Ecoul stins al peșterilor”, cu muzică și povestiri din tradiția greacă a Capadociei. Cei patru artiști pe care i-am ascultat la repetiție au fost Sofia Labropoulou, la kanun, Ourania Lampropoulou, la santur, Kyriakos Petras, la vioară, și Drosos Koutsokostas, la lăută și voce.

Am plecat de la Academie cu un caiet însemnat pe margini și cu fotografii foarte diferite între ele. Într-una, președintele Heinz Faßmann se adresează sălii. În alta, două lumânări argintii formează cifra zece pe tortul aniversar. Mai am fotografiile alături de Ioana Aminian Jazi și de profesorul Thede Kahl. Le păstrez cu drag, cu atât mai mult cu cât această aniversare a avut și însemnătatea unui rămas-bun. Potrivit caietului de sală, comisia VLACH își încheie activitatea la 30 noiembrie 2026.

Înaintea evenimentului îi îndemnam pe prietenii noștri din Viena să vină să asculte aceste voci cât încă le putem auzi. După întâlnire, mă gândesc și la cei care, peste ani, vor deschide o asemenea înregistrare dintr-un motiv mult mai personal. Poate că vor căuta un cântec auzit în copilărie. Poate că, printre numele dintr-o fișă de arhivă, vor întâlni numele bunicii. Și atunci, datorită unui om care a mers până la ea, s-a așezat la masă și a avut răbdare să o asculte, îi vor putea auzi din nou glasul.

Cinste și respect profesorului Thede Kahl, care a condus vreme de zece ani comisia VLACH. Toată prețuirea mea pentru dr. Ioana Aminian Jazi, pentru etnograful Răzvan Roșu și pentru toți colegii lor care au mers pe teren, au înregistrat, au transcris și au tradus. Datorită răbdării lor și generozității celor care le-au încredințat poveștile și cântecele, generațiile de mâine vor putea auzi aceste voci.

Ioan Godja
RadioTV Unirea International
Viena, 10 noiembrie 2026