Dorel Cosma: închinare la orasul imnului

La Bistrița, sub piatra veche a cetății, timpul își păstra un cântec nerostit. Și într-o zi, un om a ascultat cum bate pământul în inima unui neam. Andrei Mureșanu! A coborât în tăcere până la rădăcina cuvântului și a găsit acolo o țară. Din neliniști a aprins o lumină, din durere — un glas, dintr-un vers — o chemare. Iar cântecul s-a ridicat peste veacuri ca apa unui izvor care nu-și uită niciodată drumul. „Deșteaptă-te, române!” Și munții și-au deschis ferestrele, iar clopotele vremii au început să răspundă. O piatră, un turn, o apă, o amintire — toate păstrează ecoul acelui început. Iar Mureșanu, în nevăzutul dintre vremuri, ascultă. Sub tăcerea pietrei rămâne lumina cuvântului, iar în fiecare rostire se deschide o fereastră spre țară.

Imnul trece din glas în glas, din inimă în inimă, ca un râu nevăzut sub memoria unui neam. Bistrița a început cândva să cânte. Iar cântecul ei continuă în noi.