Poveste pentru copii

Poveste pentru copii ✨

Lumina și Umbra

de Ioana Ilieși

Demult, demult, trăiau un împărat și o împărăteasă. Ei își doreau foarte mult un copil care să le lumineze zilele. Împărăteasa era frumoasă și bună la suflet, răspândind pacea și voia bună încotro se îndrepta, iar fața împăratului era mereu umbrită de grijile împărăției, fiind foarte implicat în bunul mers al ținutului stăpânit.

Se întâmplă ca într-o zi împărăteasa să fie mai veselă decât de obicei, să-și privească bărbatul în ochi cu multă dragoste și să-i spună:

— Măria Ta, vom fi părinți, căci urmează să dau naștere unui prunc!

Împăratul își îmbrățișă soția ca pe o comoară, o sărută pe creștet și zise:

— Domnul să te binecuvânteze, draga mea împărăteasă! Fericită e casa în care se aud glăscioarele copiilor! Sunt nerăbdător să-mi văd copilașul!

Bucuria împăratului fusese mai mare când află că împărăteasa lui i-a născut două fete. Una dintre ele avea mereu fața luminoasă și un zâmbet strălucitor, de aceea tatăl se grăbi să-i dea numele „Lumina”, iar cealaltă fetiță era puțin mai negricioasă la față, tăcută și încerca mereu să o îmbrățișeze pe sora ei, ca și cum n-ar putea să existe fără ea. Împăratul se gândi puțin, apoi se hotărâ să îi dea numele „Umbra”.

— Să nu vă despărțiți niciodată una de cealaltă și să vă sprijiniți mereu! — le sfătui tatăl lor.

Zvonul nașterii odraslelor împărătești aduse în împărăție o mare bucurie. Slujitorii le înconjurau cu dragoste și prețuire, iar fetele creșteau și se făceau tot mai frumoase. Lumina era cea care făcea primul pas peste tot, era încrezătoare, binevoitoare și generoasă, căutând întotdeauna să aducă bucurie cu firea ei plăcută. Umbra era cea mai fidelă soră, însoțind-o pretutindeni pe sora ei geamănă. Dimineața, la răsăritul soarelui, Umbra făcea pași mari ca să o ajungă pe sora ei și la amiază, când aceasta era plină de energie și imprevizibilă, Umbra se pitea, se făcea mică, nestându-i în cale. Pe înserate însă, Umbra se întindea leneșă la picioarele Luminii, obosită parcă după toată alergătura zilei.

Într-o zi, Umbra descoperi o intrare într-un munte și își dorea să afle ce se poate ascunde acolo. Stătu puțin pe gânduri și își aminti de sfatul tatălui de a nu se despărți niciodată de sora ei, însă o ardea dorința de a se abate măcar o dată de la regulile impuse de părinți. Alunecă ușor printre stâncile care erau ca niște porți la intrare, păși timid pe culoarul pe care îl simțea rece sub tălpi. Îi trecu un fior prin tot corpul. Putea să se întoarcă, dar s-a ambiționat să-și urmeze dorința de a explora lucruri necunoscute. I se părea că zărește drumul tot mai puțin până când se scufundă în cel mai adânc întuneric. Degeaba ținea ochii deschiși, căci în lipsa luminii nu se mai putea orienta. Se lovi de pereții stâncoși, își zdreli îmbrăcămintea în stalactite și stalagmite, fuse nevoită să cunoască răceala izvoarelor subterane, descoperi osemintele unor animale care s-au adăpostit în peșteră și n-au mai ieșit.

Auzi un sunet în apropiere. Tresări. O colonie de lilieci era atârnată de tavanul stâncos al peșterii. Nu se plângeau de frig, de întuneric sau de lipsa luminii. Liliecii vedeau foarte bine în întuneric. Se orientau cu ușurință spre ieșire și comunicau prin niște sunete ciudate. Dintr-o dată se desprinseră de stâncă și începură un zbor grăbit spre lumea din afară în căutare de hrană. Umbra se înfioră și se ascunse lângă o piatră mare. Simți o înțepătură sub una dintre tălpi. Un scorpion, rătăcit și el, încerca zadarnic să găsească drumul spre ieșire. Umbra ridică repede piciorul și eliberă din strânsoare scorpionul. Pe un deget al celuilalt picior al Umbrei se străduia să urce un melc mare. Nu se grăbea. Acolo, în umezeală și întuneric, putea trăi o veșnicie. Umbra își scutură piciorușul voind să scape de musafirul nepoftit. Într-un sfârșit acesta căzu printre pietre. Umbra își privi cu insistență piciorul. Melcul își lăsase urma lipicioasă și albicioasă în urma lui, urmă pe care înainta cu teamă un păianjen orb. Dorea să-și dezmorțească cele patru perechi de picioare. Umbra suflă peste păianjen și-l ajută să-și caute drumul pe alte coridoare săpate de apa ploilor care au dizolvat rocile de-a lungul timpului.

Umbra bâjbâi prin întuneric. Se lovi de o coloană formată din întâlnirea unei stalactite cu o stalagmite. Câtă răbdare are natura pentru a le forma din picături de apă pline de minerale ce se depun și se întăresc treptat! Un gândac ciudat urca pe coloană. Căuta o fisură în tavanul de stâncă. Ar fi vrut să iasă la suprafața pământului. Umbra se răsuci în direcția opusă. Simți respirația unei salamandre care găsise un melc acvatic și se pregătea să-l mănânce. Nu se mai hrănise de un an. Dar dezvoltase o rezistență la înfometare deși în cea mai mare parte a timpului salamandra stătuse aproape nemișcată pentru a-și păstra energia. Acum socoti că-i momentul să aibă parte de un festin care i se oferise. Ce noroc pe ea! „Ce lume interesantă!” își zise Umbra ca pentru sine.

Răcoarea o pătrunse până la os. Își aminti de sora ei, Lumina, și o cuprinse dorul de ea. Trebuia neapărat să o găsească. Își închipui cât de disperați sunt părinții și sora din pricina absenței ei. Se lovi de pietre. Se răni la genunchi. Își lovi fruntea de bolta peșterii, dar pe toate le răbdă din dorința de a găsi drumul spre întoarcere. Nu se vedea nici măcar pe ea. Nu mai știa dacă este întunecată. Știa doar că era bine conturată doar în prezența surorii ei, Lumina, și că nu pot exista una fără cealaltă. Îi simți frământările tatălui și-i păru rău că nu i-a ascultat sfatul de a nu se despărți niciodată de Lumină. Își imagină buciumul și plânsul mamei izvorât din teama de a-și pierde pe una dintre fiice. Și cum umbla Umbra prin beznă rătăcind, zări dintr-o dată un fascicul de lumină. Plină de încredere grăbi pasul. Era pe drumul cel bun. Se apropia de intrarea în peșteră. Se bucură din tot sufletul când păși pe iarba plină de rouă. Dinaintea peșterii a văzut-o pe sora ei, Lumina, care o aștepta cu răbdare. Se îmbrățișară și lăcrimară de bucuria regăsirii.

— Mi-ai lipsit, draga mea soră! — zise Lumina. Fără tine parcă nu mai aveam încredere în mine.

— Nici mie nu mi-a fost ușor fără tine! — spuse Umbra. Rătăcind în beznă nici măcar nu mă mai puteam contura, nu mă mai vedeam pe mine, doar știam că exist. Mi-a fost tare greu fără tine… Doar dacă suntem împreună ne putem pune în evidență una pe cealaltă, sporindu-ne valoarea.

Când cele două trecură de porțile palatului, zvonul întoarcerii odraslelor împărătești a străbătut până la urechile împăratului și ale împărătesei. Aceștia au ieșit în grabă să le întâmpine. Împăratul o îmbrățișă pe Umbră, sărutând-o cu toată dragostea părintească, iar împărăteasa își scăldă ochii în lacrimile bucuriei regăsirii. De atunci Lumina și Umbra au rămas nedespărțite, străbătând în fiecare zi pământul de-a lungul și de-a latul și nu se mai opresc din a descoperi și a se bucura de frumusețea acestuia.

Ioana Ilieși
Autoarea poveștii „Lumina și Umbra” — o poveste despre curaj, dor, iertare și despre faptul că nimeni nu strălucește cu adevărat singur.

Poveste publicată pe blog cu drag, pentru copiii care iubesc lumina — și umbrele blânde care o însoțesc.