fără titlu

O meditație scurtă, dar densă, despre imposibilitatea înrădăcinării și a salvării.

Nu e o metaforă abstractă a dezrădăcinării, e o senzație fizică: mergi și pământul nu te mai ține.
Nu e o metaforă abstractă a dezrădăcinării, e o senzație fizică: mergi și pământul nu te mai ține.

Rădăcinile nu mai cresc, nu mai hrănesc. Se împietresc sub tălpi. •  Omul devine propriul său monument mort.

fără titlu

de Ema Laura C. Munteanu

Rădăcini întrerupte în pământul în care mi se-afundă cisma încep să petreacă sub tălpile mele știind că butoiul e plin cu apă de ploaie Îmi recunosc pașii durerea din umărul stâng îndârjirea și râd (desigur) de credința mea că un butoi cu apă de ploaie va salva ceva Ca și cum acolo sub pământ se încurcă și se descurcă toate ițele cu apă de ploaie Când aici pe pământ se creează toate ițele hrănind fițele cu apă de ploaie
ce e dedesubt e autentic, dar încurcat
Subteranul e locul adevărului confuz, suprafața e locul falsului productiv.
Portret Laura Munteanu

Ema Laura C. Munteanu
După o meditație despre rădăcini moarte și salvare imposibilă, eul nu încheie cu o concluzie filosofică, ci cu un emoji de râs în hohote.

O demitizare a poeziei înseși.


Descoperă mai multe la Nösnerland

Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.

Lasă un răspuns

Descoperă mai multe la Nösnerland

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura