Ce ne facem cu dezordinea asta?

Unii îi spun haos. Alții folosesc un limbaj mai colorat. Trădare. Jaf... Le înțeleg sentimentele. Mai ales pe cele de frustrare. Mai ales cei din generația mea nu mai știu pe ce lume trăiesc. Nu știu, dar votează. Disciplinați și hotărâți. Niciodată nu li se împlinesc așteptările. Perseverează neabătuți. Așa ai învățat pe când făceai parte dintr-o organizație revoluționară. Nu spun care. O știe toată lumea.
Problema nu e pluralitatea opiniilor admise. Cu asta mai merge, nici pe vremea republicii socialiste nu exista o singură opinie, erau cel puțin două, una o spuneai la bere iar cealaltă era pentru ședință.
Problema e alta, mult mai usturătoare: nu mai ai mijloacele de a-i trage la răspundere pe cei care... Nu mai ai autoritatea să-i convoci acolo, la instituția al cărei nume nu era bine să-l rostești. Nu mai ai cum să-i lași să aștepte, pe coridor, în picioare, frământându-se. Nu le mai poți pune acele întrebări insidioase, după manual, ca ei să se simtă amenințați. Toată educația proletară s-a dus de râpă.
Cum să nu încerci un sentiment de nesiguranță? Cum să nu crezi în conspirația sataniștilor?
Prea multe întrebări. Penurie de răspunsuri.