Luminația

M-a fascinat de când mă știu. Când eram copii, stăteam cu sora mea în seara de întâi noiembrie cuibărite la fereastră de unde se vedea cimitirul din oraș și priveam fascinate luminile. În întunericul comunist, lumina aceea, care nu era nici veselă, nici jucăușă, dădea viață unui cimitir în care, altfel, te fereai să intri. Dar pe mine mă rodea curiozitatea. Dacă era atât de frumos la Luminație, era el la fel de frumos și fără lumini? Ori de câte ori puteam, mă furișam în cimitir și citeam numele de pe crucile mormintelor, anii în care s-au născut și au murit cei de sub cruci și nu mi se părea nici mult, nici puțin. Erau și cripte în care nu puteam intra, priveam doar printre gratiile de la intrare și aș fi dat orice să găsesc una măcar deschisă. Am început să bântui prin cimitir când o fetiță din oraș a murit și moartea ei devenise subiectul tuturor întâlnirilor dintre oameni; lumea vorbea doar despre drama celor doi părinți. Am mers în cimitir și am dat de mormântul ei, am privit minute bune fotografia de pe cruce și apoi am citit anul nașterii. Era născută în aceeași lună și același an cu mine și o chema tot ca pe mine. Nu știu exact ce am simțit atunci; am mers apoi de multe ori la mormântul ei și pe măsură ce trecea timpul realizam că ea este sub crucea aceea iar eu stau de partea cealaltă și o privesc. Cumva, moartea nu mi s-a mai părut ceva înspăimântător. Luminația însă mi se părea o sărbătoare a luminii. Pentru că niciodată cimitirul, cu oricâte flori ar fi fost împodobite mormintele, nu strălucea mai frumos ca în seara de Luminație. Nu știu ce au gândit strămoșii noștri pomenindu-și morții. Poate se temeau că altfel îi vor bântui, sau poate le aprindeau luminile să vadă drumul spre casă, să-i mai simtă aproape măcar în vis, sau poate era doar un obicei, nu știu nici ce simt oamenii de azi mergând la cimitir, poate plâng în sufletul lor măcar o dată pe an, poate împodobesc doar opulent mormintele, poate cred că sufletul celor dragi știe că ei au pus cele mai scumpe flori și cele mai scumpe candele pe morminte, poate cred că, astfel, sufletele celor dragi își găsesc odihna veșnică, poate este un simplu obicei, dar niciodată cimitirul nu este mai frumos ca la Luminație. Mi-aș dori să pot să văd cimitirele de Luminație de undeva de sus, și mi-ar plăcea să cred că le văd și cei din cimitire.