Zi de zi mă simt ca un trădător. Stau în fața afișului (de fapt în fața ecranului care arată afișul). Cenaclu. Azi. La Cluj. În mod normal ar trebui să fiu pe drum. Speranțe de loc de parcare în Cipariu sunt, după ora 17. Întoarcerea la miez de noapte prin ceață nu e atractivă. Renunț.
Începe trădarea. Regret carantina. Ce simplu era pe Zoom. Acasă. Cald. Motanul toarce alături.
La vârsta mea ar trebui să răspund cu "nu" la tot ce ține de IT. Nu știu... nu a intrat... nu se deschide... Onorabil ar fi să apelez la nepoatele mele pentru setări. Spre disperarea lor. Să exclam din sfert în sfert de oră: nu știu ce s-a intămplat...
Așa deschid laptopul, postez pe blog, umblu pe FB, Twitter, Instagram... și mă simt ca un trădător.
Ce mă sfătuiți?
Like this:
Like Loading...
Related
Published by zorindiaconescu
Freelance journalist and writer
View all posts by zorindiaconescu
Nösnerland 
Pai fără IT, vedeați acasă noaptea oe ceață, neatragator nici la vârsta mea 😊
LikeLike
Corectez: Păi, fără IT, veneați acasă noaptea pe ceață, neatrăgător nici la vârsta mea.😊
LikeLiked by 1 person
Eu deja când aud despre o îtâmplare fericită, din reflex întreb: Se dă online? Ar fi prea frumos să ni se ofere întâmplările în două ipostaze: una “viețuindă” (live) si cealaltă “împărtășită” (online). Așa am avea scuze să ne întîmplăm după posibilități și totuși să ne păstrăm vioi. Dacă îndrăgostirilor, plânsurilor și execuțiilor le stă mai decent să se întâmple în propria “viețuire”, oare cenaclurilor nu le-ar sta mai bine să ni se “împărtășească”?
LikeLiked by 1 person