Poveste fără sfârșit, un film pentru copii, eu l-am văzut fiind adult în toată firea și m-a marcat. Dar pe mine mă marchează multe. Povestea mea nu are nicio legătură cu filmul, am să-i fur doar titlul. Toată viața am învățat câte o lecție, pe care credeam, în sinea mea, că o știu, de genul teoria ca teoria, dar practica ne omoară, lecții pe care nu neapărat că nu mi le-am dorit, dar nu înțeleg la ce-mi folosesc. Faputl că ajung să mă cunosc mult mai bine decât o fac deja, este realmente degeaba dacă ceilalți, toți, restul, nu vor reuși și nici nu vor dori să o facă vreodată. Într-un final, cunoscându-mă atât de bine, probabil ultima lecție pe care viața se va încrâncena să mi-o dea, cea a morții, va fi și singura pe care nu o voi mai învăța. Bunicul meu din partea tatei, pe care voi regreta toată viața că nu l-am știut prețui mai mult, m-a învățat că viața trebuie trăită în așa fel, încât noaptea, când pui capul pe pernă să poți să adormi. Nu ajungeau cărămizile să mi le bat de piept cum știu eu să fac asta, adică să am conștiința curată, chiar dacă nu întotdeauna reușeam să dorm nopțile. În tumultul vieții, am ajuns să spun multe, unele la nervi, pentru care mi-am cerut iertare. Asta dintr-un egoism feroce, cred, ca să pot să mă mint că am conștiința curată. Adică, mi-am cerut iertare, acum e rândul tău să te frămânți. Eu am rostit cuvintele magice și, puf, fapta a dispărut. Dar ele, faptele nu dispar. Se adună rând cu rând, filă cu filă ca paginile unei cărți, una după alta până se face ditamai ceaslovul și abia atunci încep să dau filă după filă, până le epuizez. De obicei, noaptea. Şi ajung să nu mai dorm. Așa am ajuns să citesc ceaslovul ăsta în fiecare noapte, până m-oi trezi cu lecția învățată, Și abia atunci să înțeleg, nu le învăț din prima pentru că mă mint că le-am învățat. Egoismul mă îndeamnă să îmi acord mie mai multă importanță decât altora, să mă pun pe primul loc chiar și când sunt pe ultimul, să mă lamentez când de fapt mă laud că nu o fac, să cern totul prin prisma emoțiilor și sentimentelor mele și apoi să spun că, de fapt, am făcut bine cum am făcut, mai bine nici că se putea. Și, bineînțeles, ca să nu mai existe îndoială, îmi cer iertare. Brusc, totul se limpezește, pun capul pe pernă și dorm. O dată, de două ori, până se umple fila și lecția incepe să curgă la nesfârșit. Unii ar spune că e pierdere de timp, ce a trecut a bun trecut, trecutul nu poate fi schimbat, timpul nu se întoarce, la ce bun să te frămânți, rezultatul este neschimbat, și tot așa. Îi invidiez. Da, așa este, insă ceva nu funcționează la mine, ori nu mă știu minți suficient de bine, ori sinele meu este rebel și nu funcționează după șablon. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că amândouă. Altfel nu-mi pot explica zbaterea asta inutilă, lecțiile astea istovitoare pe care cumva le știu, dar le învăț la nesfârșit. Nu-mi pot explica de ce mă doare că am rănit pe cineva, de ce mă doare că am spus ceva nepotrivit, chiar și la nervi, de ce mă doare că am avut netvi de ce mă doare când mi se reproșează ce nu am făcut, ce am făcut, cum gândesc, când oricât încerc este rău, când cuvintele sunt răstălmăcite, când faptele sunt răstălmăcite și niciodata în favoarea mea, când tac, când nu tac, când nu pot fi cum cred alții, in schimb sunt eu, de ce mă doare că mă doare. Și pentru că nu am înțeles, lecția s-a repetat la nesfârșit.
Eu nu mă tem de singurătate, mă tem de oameni.
Nösnerland 