Eminescu încerca o descriere metaforică – „Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă” – apropiată de cea a contemporanului său Henri Bergson (Materie și memorie): „Starea mea de suflet, înaintând pe calea timpului, se umflă necontenit de durata pe care o adună; face, ca să spunem așa, bulgăre de zăpadă cu ea însăși.” Timpul, mai spune Bergson, e stofa rezistentă și substanțială a vieții psihologice: „Căci durata noastră nu este un moment care înlocuiește alt moment […], ci progresul continuu al trecutului care roade viitorul și se umflă înaintând”. Deși fizicienii vorbesc astăzi despre spațiu-timp, ca „încăpere” cu patru dimensiuni a existenței umane, spațiul e resimțit mai ocrotitor, mai familiar decât timpul, căci acceptă modelări vizibile din partea oamenilor. Pentru Vladimir Jankélévitch (Ireversibilul și nostalgia ), ireversibilul este însăși temporalitatea. În spațiu, omul se duce și se întoarce, mișcarea e prețioasă, fără îndoială, și confundată cu libertatea, căci compensează prin deplasare finitudinea. În era carrefour-ului, îți spui c-o poți lua în orice parte, că toate drumurile îți sunt la îndemână, că libertatea ta e totală. Dar știi, în sinea ta adâncă și dez-încântată, că toate drumurile, oricât de multe și încrucișate, sunt fundături. Ai iluzia stăpânirii spațiului și locului și îți alunecă printre degete timpul. Importanța spațiului pentru conceptualizarea lumii se verifică și prin utilizarea, în majoritatea limbilor lumii, a unor cuvinte legate de spațiu pentru a preciza aspecte ale unor domenii diferite. Astfel, timpul însuși e lung sau scurt, există un viitor apropiat, un trecut îndepărtat. Timpul e unul și încăpem cu toții simultan în el – doar locul poate fi „ocupat” de un altul, nu și timpul. Nenumărate expresii dau de gol dorința secretă de a ni-l apropria, de a-l lua în stăpânire personalizat, dar știm că stăpânirea noastră asupra zilelor e extrem de fragilă, iar ele curg nepăsător pe deasupra noastră, lăsând, de-a valma, urme ale trecerii. Timpul „pasă”, fără să-i și pese. De remarcat că temporalitate, timp, durată sunt termeni mai puțin resimțiți ca distincți de diversele limbi, chiar dacă un examen mai amănunțit al expresiilor idiomatice ar arăta imperfecțiunea bogată a sinonimiei dintre timp/vreme/durată, ceas/oră, clipă/moment/secundă. Vezi uimitorul înainte românesc, care spune deodată despre spațiul din fața ta și despre timpul din urmă-ți. Chiar dacă orice poveste se petrece în timp și generează timp, ea dă iluzia întemeierii unui spațiu securizant, unui loc de așezat tabăra vremelniciei (vezi Hanu Ancuței). În cartea sa despre timp, Ciprian Mihali (Anarhia sensului. O fenomenologie a timpului cotidian, 2001) observă că „timpul vieții de zi cu zi e deopotrivă trăit și povestit, este trăit fiind povestit și invers”, e, cu alte cuvinte, interpretare. „…Pot doar să spun povești, nota Jung în jurnal. Nu se pune problema dacă sunt adevărate. Întrebarea este numai: e aceasta povestea mea, adevărul meu?” Ficțiunea e mereu mai tare și ea poate pune ordine și logică în lume. În matematică a fost nevoie de născocirea ficțiunii lui 0 (zero), pentru ca lucrurile să se așeze și să încropească o poveste lizibilă. În Cu ochii deschiși, Marguerite Yourcenar scrie: „Când iubești viața, iubești trecutul fiindcă acesta este prezentul așa cum a supraviețuit el în amintirea oamenilor”.
https://romanialiterara.com/2022/11/caderea-in-timp-divagatii/
Nösnerland 