Mama spunea că poți să spui lumii doar ce poți striga în gura mare în centrul Dejului, acolo unde, pe vremuri, era un părculeț care azi nu mai este. Altfel, musai să ții în tine; lumea te judecă oricum, dar măcar să nu îi dai motiv să o facă. Nu mi-a spus însă nicioadată că nu pot să scriu ce simt. Nu s-a gândit că aș putea scrie, evident, în general nimeni nu mi-a dat nicio șansă la nimic, nu terminam nimic din ce începeam, eram mediocră, urâțicâ, mă rog, nu mă făceam remarcată prin nimic bun. De aceea nici nu m-am căsătorit, că iubiții mei, care ei, iubiții, erau perfecți, nu mi-au dat vreo șansă, nu că aș fi cerut. Mama mea m-a învățat să nu cer nimic de la nimeni; nici nu e frumos și, în plus, lumea râde de tine. Așa a spus.
Cu timpul, i-am dat dreptate mamei. Lumea te judecă și dacă spui și dacă nu spui. Încet, încet, din ce tăceam, am început să tac și mai mult. Apoi, am început să scriu. Părea cumva mai simplu, iar culmea este că nici nu îmi păsa prea tare de părerea nimănui. Le auzisem toate părerile prin viu grai. Dar am tăcut cu adevărat într-o zi în care îmi ajunsese până peste cap comportamentul absolut grobian al cuiva care se afla acolo datorită mie și, într-un moment de rătăcire, așa se spune, parcă, am avut un dialog deloc elegant pe această temă, ce o fi fost în capul meu, uitasem ce mi-a spus mama, iar persoana, râzând zeflemitor, mi-a spus: tu pentru mine nici nu exiști. Profesorul meu de limba română spunea despre genul acesta de persoane că sunt spuma imbecilității. Doar că eu mă coborâsem până la nivelul spumei. Mi-am asumat. Și am tăcut. Tac mult în ultima vreme, ascult și mă amuz în sinea mea, recunosc. Mă uit câtă risipă de energie fac oamenii ca să vorbească despre alți oameni. Bârfa este o pierdere de timp. Eu nu mi-am bârfit prietenii niciodata, secretul lor, dacă îl au, moare odată cu mine. Și asta tot de la mama am învățat. Nu am auzit-o niciodată bârfindu-și prietenele. Bineinteles, nu pot să știu dacă prietenele ei o bârfeau, dar probabil că da. Altfel, nu ne-ar fi spus să tăcem, să ne vedem de treabă că lumea ne judecă.
Pentru că tac cu ceilalti, când scriu, eu, de fapt, vorbesc cu mine, Eu vorbesc cu mine mereu, niciodată nu am încetat să o fac și sunt sigură că nu voi înceta. Sunt cel mai aspru judecător al meu. Spun asta pentru cine mai crede că m-ar mai putea afecta părerea cuiva, rea evident, că părerile bune sunt puține și le știu. Dar, pentru că am învățat să nu țin cont, de fapt, să nu mă las afectată de părea proastă a cuiva despre mine, nu le cred nici pe cele bune. Alea câte sunt. Bun, ca să nu mai bat câmpii. Cum nu avea sens să vorbesc despre mine celor care oricum mă judecă, am început să scriu. Parcă, deși sunt sinceră, citind, lumea o ia ca pe o fabulație. Mie îmi convine, e avantajos, eu spun ce simt, și fiecare crede ce vrea. Singura problemă este că, pentru a scrie, trebuie talent. Ori cu talentul te cam naști. Cu talent s-a născut prietenul Marius Buculei. Eu scriu pentru că mama mea mi-a spus că nu pot spune ce simt, că lumea mă va judeca. Atât.
Nösnerland 