Evit polemicile zilei. Ele sunt destinate naivilor. Prefer amintirile. Explicabil având în vedere anul fabricației subsemnatului.
Anul 198.. – așa încep povestirile. Fan înflăcărat al “Europei libere’ am ascultat cu multă satisfacție cronica Monicăi Lovinescu. Tema: versurile Anei Blandiana. Știți la care mă refer: Motanul Arpagic, … etc. Nu le citisem. Poate nu aș fi aflat niciodată că există. Grație “Europei libere” am aflat.
Printre colegi se comentau emisiunile de la “Europa liberă”. Mai ales “Actualitatea românească”. Neculai Constantin Munteanu mai prezent printre noi decât crainicii “celui mai iubit”. Monica Lovinescu nu avea rating. Deci nu s-a vorbit în prima fază despre versurile subversive.
A doua zi versurile deveniseră “virale” (nu știam noi atunci ce înseamnă asta, supraviețuitorii au aflat la timpul potrivit). Ce se întâmplase?
La biblioteca instituției apar 2 haine de piele. Știm cine umbla atunci în haine de piele. Conținutul uman al veșmintelor cazone o iau din scurt pe bibliotecară: “Aveți colecția…” Speriată (ca tot omul) biata femeie aleargă la raft. Nu înțelegea ce i se impută, dar asta nu avea importanță atunci. Când partidul stabilea că ești vinovat erai vinovat. De ce era un detaliu nesemnificativ.
Spre liniștirea femeii cei doi vlăjgani înhață colecția și pornesc cu gazetele în brațe spre mașina de servici foarte vizibilă fiindcă celelalte stăteau cuminți în parcare din lipsă de benzină. End of story? Da de unde, acesta a fost de abia începutul.
Versurile buclucașe au circulat din acea zi, multiplicate artizanal din geantă în geantă, din poșetă în poșetă, din buzunar în buzunar.
De atunci am o nedumerire: interdicțiile ajută fără îndoială, dar pe cine ajută ele?
Nösnerland 