Exploratorul din noi…

Dalauzi
Stăteam cu nasul lipit de geamul de la bucătărie şi pândeam soarele.
Puneam degetul pe culmea imaginară a dealului Cabdig şi măsuram cât de sus se ridicare
astrul care reprezenta pentru mine biletul de ieşire din casă.
- Bunico! – soarele este deja la un deget deasupra dealului.
- Când se ridică la o palmă, poţi ieşi – spune bunica în timp ce spăla vasele.
După o vreme deja mă durea nasul de atâta frecat de geam şi genunchii de la taburetul de lemn pe care stăteam cocoţat.
Atunci, rupeam o bucată de dalauzi, mă aşezam pe scăuneşul de lângă sobă şi îmi imaginam că sunt explorator. Uitam de soare, de prieteni, de zăpadă...eram doar eu cu lumile pe care
trebuia să le descopăr...
Dar, am amintit de dalauzi. Ştiţi ce este?...probabil cei mai vechi ştiu, chiar dacă l-au consumat
numindu-l altfel.
Dalauzi se făcea din miez de seminţe de floarea soarelui, miez de seminţe de bostan şi miez de
nucă. Acestea erau prăjite într-o tavă apoi se turna peste ele miere de albine şi se cocea la cuptor până căpăta o culoare brun-roşcată.
După răcire acest amestec avea un gust dulce-amărui şi era tare ca sticla. Singura modalitate de a o putea înghiţi, era să aştepţi până ţi se topeşte în gură. Si era de aşteptat ....de aceea o tavă de dalauzi ţinea câte o săptămână întreagă. Dar ce bun era!
- Na, acuma poţi ieşi – o auzeam pe bunica pe fundalul plescăiturilor prin care încercam să înnmoi mai repede bucata de dalauzi din gură. Dar la unu să fii acasă că mâncăm!
Nici în armată nu m-am echipat mai repede. În cinci minute eram în poartă, cu schiurile pe umăr...şi deja uitasem la cât trebuie să fiu acasă.