Iulia Pațiu: Făra titlu

pătrunsă de gânduri neorânduite
vine o iarnă cam zăpăcită şi iată în sfârşit ninge
iar fulgii unul după altul
în lanul de zăpadă 
plâng cum plângeau macii
de dorul meu
ce pleca 
din fire
e iarăşi timp de renunţare
şi dincolo de îndurare
îmi iau leacul pentru suflet
leacul pentru rană
un somn cândva albastru 
în care nu dorm
şi trupul viselor se pierde în nesomn
timpul sclipeşte nefiresc şi taie clipa
din umbră şi lumină concepe mâna-aripă
sfinţi
îngeri
oameni
toţi din aduceri aminte
acolo unde după proiecţii
o iau înainte
deschid drumuri şi urcă trepte din altar
sparg pragurile pentru mine 
simultan
să văd totul 
cu ochii mei
aici
şi dincolo de hotar