Poveștile lemnului

Noi murim doar când putrezim sau suntem arşi

Ştiai că noi, copacii, suntem fiinţe binecuvântate? Noi trăim şi după moarte…doar dacă suntem arşi sau lăsaţi să putrezim, doar atunci sufletul nostru se pierde în neant. Eu am fost norocos…sufletul meu va dăinui veacuri de acum înainte, datorită unei fiinţe cu suflet cald , care mi-a oferit o viaţă nouă transformându-mă în obiecte utile şi de o frumuseţe rară. Şi eu mă minunez uneori căte frumuseţi se ascundeau în interiorul cercurilor mele….care, iată anul acesta ajungeau la cifra de nouăzecişişase. Noi însă, mai avem câteva proprietăţi magice. Împărţim energia noastră cu toţi cei care ne îmbrăţişează (eu am fost îmbrăţişat de 2 ori!). Şi…simţim cu fiecare celulă a noastră, chiar dacă este separată de trup.

Dar, să-ţi spun povestea mea

Povestea mea începe ca un lăstar firav apărut la liziera unei păduri seculare. Am crescut ocrotit de fraţii mei mai mari, care mă fereau de razele dogoritoare ale soarelui şi de vânturile puternice ale sfârşitului de toamnă. Anii au trecut şi am ajuns şi eu un copac falnic şi apt pentru a proteja lăstarii din jurul meu. În serile lungi ascultam poveştile celor bătrâni. Erau poveşti triste care ne pregăteau pentru ce va urma. Vom ajunge cenuşă sau vom putrezi măcinaţi de indiferenţă şi umiditate. Dar…unii mai povesteau şi depre fraţii noştrii care au fost tranformaţi în mobilier, structuri de case, obiecte de decor. Aceştia erau cei norocoşi…şi cu toţii visam la asta.

Salvarea venită în al doisprezecelea ceas

Abia îmi rotunjisem al 95-lea cerc al vieţii, când, parcă de niciunde, s-a ivit o furtună cum nu am mai văzut. Ploua ca o perdea densă, fulgerele cădeau fără încetare iar vântul mă clătina cu atâta putere încât simţeam cum rădăcinile nu mai pot susţine echilibrul. Nu ştiu cât a durat… M-am trezit culcat la pământ. Îmi era sete, dar rădăcinile nu mai puteau trage apa din pământ. Erau smulse şi arse de soarele dogoritor, care parcă vroia să se răzbune pe furtuna ce tocmai încetase. Au trecut aşa câteva zile. Aşteptam trecerea în neant…nu voi ajunge mobilă…nici obiect de decor. Aş fi vrut să-mi iau rămas bun de la fraţii mei care au reuşit să rămână în picioare…dar nu mai aveam putere. După câteva zile au venit oamenii. Cu utilaje şi maşini mari de transport. Am fost încărcat pe o platformă imensă. Am auzit doar atât: „Pe ăştia, du-i la lemne de foc.” Gata, am înţeles că aici se termină totul.

Nu ştiu cât a trecut. Am simţit că sunt zgâlţâit şi întors pe toate laturile. „ – Pe ăsta îl iau eu.” – am auzit o voce. Am fost „operat” cu atâta dragoste încât nu am simţit durere. A fost ca şi o eliberare de teama viitorului…asigurarea nemuririi.
Acum, sunt un bol aşezat pe tejgheaua unui micuţ magazin de artizanat. Oamenii vin, mă mângăie…sunt răsfăţat. Sunt curios în ce casă voi ajunge.
Bucăţi din mine deja şi-au găsit părinţii adoptivi. Îmi povestesc numai întâmplări frumoase. Îmi povestesc despre oameni cu suflet blând, despre iubire şi despre nemurire.



Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.

Leave a Comment

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s