”Nu mă pricep, dar părerea mea este…”

Blocați din născare în paradigma carteziană, noi europenii lui pește, cel puțin, împreună cu răspândiții noștri în toate cele patru colțuri ale Globului (sic!), avem tendința de a pune etichete și a emite judecăți de valoare tuturor lucrurilor, faptelor care ni se întâmplă sau impresiilor lăsate de incidențe la care, de multe ori, nici nu suntem martori, nici nu avem acces direct.
A lăsa lucrurile în devălmășie ne postează etic în poziții incerte, chiar dubioase, atât în ochii noștri, dar mai ales în a celor pentru care părerea despre noi contează și ne afectează. Folosind etichete pe cuvinte ca să sune bine, în diagnosticarea ”părerologiei cronice” aș mai aminti noetica și soteriologia (sunt prețios ca un câne fără os!).
Noetic, omul are nevoie să-și flexeze mentalul și să emită, mai întâi la nivel cognitiv (verbum mentis), apoi la nivel auditiv (verbum prolatum) rezultatul logic – în logica dobândită de abilitățile și preconcepțiile fiecăruia – al contorsionării sale cognitive. Intervalul prea scurt de poposire între cele două stări amintite poate să constituie o explicație a cacofoniei polifonice care ne invadează pe toate mediile.
Frica de a rămâne pe dinafară și/sau de a scăpa evenimente printre degete (abreviată în spațiul online FOMO – Fear of Missing Out) sunt pe cât de insidioase, pe atât de contagioase. Să nu uităm că sentimentul/ideea apartenenței (vezi ”the paradox of belonging”) are sens dacă sunt îndeplinite două condiții: există cel puțin un spațiu/grup de apartenență alternativ la care
subiectul nu aparține și există o frontieră bine delimitată de concepte/atitudini/”păreri” ale grupului de apartenență, astfel încât să rămână pe dinafară suficiente alternative înspre care să se îndrepte energia grupului, acțiune care este (de cele mai multe ori) însăși rațiunea de a fia a acestuia.
Altfel, toți am trăi bine-mersi într-o paradisiacă letargie de comunități delimitate (poate) geografic, dar unite până la osmoză ”în cuget și simțiri”.
Soteriologic, (ar fi trebuit sa pun asta în ghilimele, ca să fiu politically correct, că nu toată lumea se livrează religiosului…) omul cu păreri vrea să se adăpostească de vicisitudinile incertitudinii, să-și rezerve biletul pentru vremurile post- păreri, unde se pare că certitudinea e mai garantată decât taxele și moartea în vremurile acestea. Ca urmare, vrea să afirme, cu glas răs- pi-cat, că amalgamul de date pe care a fost capabil să le proceseze până în acel moment constituie acum, prin dospire proprie sau apartenență la autorități care livrează aluaturi gata dospite, informația cu I mare, pe care cu puțină susținere pe la subsiori (”like”-urile de gașcă!) e gata să o eleveze la gradul de adevăr (tot cu A mare).
Odată rezolvate liniștea mentală și viitorul personal, restul e bucătărie internă (grupului), instrumentar mai mult sau mai puțin rafinat și abilitate de auto-mulțumire, la care se adaugă uneori incisive accese de prozelitism, împinse câteodată până la extremul violent.
Asemănarea cu structura celulară e izbitoare, un nucleu de concepte, bine delimitat de o membrană suficient de elastică cât să permită acumularea de noi adepți, dar destul de rigidă cât să nu pericliteze funcția bine-definită a celulei, între care plutește anacronic, dar bine ”informată” pletora de indivizi într-o citoplasmă tulbure, dar extrem de îndoctrinabilă.
Atâta timp cât fiecare celulă are convingerea că celulele dimprejur dăunează organismului (despre care vom discuta într-o ediție viitoare) și că singura soluție pentru supraviețuire e fie asimilarea celor din jur, fie distrugerea lor, cum Dumnezeu (despre care bineînțeles că fiecare grup are certitudinile sale beton!) să fie primul pas, în ieșirea din această degringolada apocaliptică de păreri, încetarea minciunii?
Mai întâi, cred că ar trebui să ne dăm un pas înapoi, să ne debarasăm de ”adevăruri”, să ne scuturăm de ”prea-întovărășiri de circumstanță”, fie ele agonisite întru ameliorarea mentalului zbuciumat, fie ca o soluție a salvării personale și să reflectăm la unicul sens cu adevărat vital al celulei: dezvoltarea armonioasă a organismului din care face parte (despre care, cum spuneam,
vom mai discuta …). Părerea mea.

Marius Buculei