Omul pe care îl privea marea : Ce este după un cerc mai mic – un alt cerc, ceva mai mare !
M-am răzgândit. Ca un politician veritabil. Lăsăm pentru vremuri și mai neliniștite ”Cântecele din gară și stihurile de la balamuc” ( ele există în manuscris) și vă propun, dragii mei alegători-cititori, tot mai mulți văd, un prim fragment din primul roman politic din Bistrița-Năsăud. O luăm ușor , așa că, încă nu veți recunoaște personajele. Recunosc că nu e gata, mai e de lucru sufficient de mult, dar meritați să citiți niște fragmente. Romanul are două părți: Omul pe care îl privea marea și Iarna coloneilor. Mda… he, he, he, lectură plăcută.
Omul pe care îl privea marea (fragment)
Motto:Păianjenii pândeau cercul pentru uciderea lui între pânze. Cu primul s-au descurcat uşor. Era mic şi nu prea inteligent. Cel de-al doilea cerc, ceva mai măricel, a murit, şi el, destul de repede. Pânza, cleioasă şi otrăvitoare, a ucis pe rând şi pe al treilea, pe al patrulea, chiar şi pe al cincilea. Pe urmă… pe urmă au venit o mulţime de cercuri… Vederea lor te scârbea – mii de paianjeni uscaţi, îngropaţi de miliarde de cercuri !
… Atunci, în acel prezent, când numele lui reprezenta unica soluţie de salvare a acelui ÎNALT ŞI CORUPT din faţa unei naţiuni înfometate şi trecută dincolo de pragul sărăciei lucii, o naţiune planificat de sabotată moral şi economic, controlată de acelaşi ÎNALT ŞI CORUPT până şi în patul nupţial prin şarlatani, inculţi impostori şi bădărani îmbrăcaţi cu frumoase şi curate uniforme, îmbuibaţi cu salarii astronomice, de parcă prostia ar avea preţ, în acel prezent, după ce frauda alegerilor din acel negru noiembrie ieşise la iveală, în acele momente, Fisura s-a transformat într-o mică prăpastie din care, deja, răbufneau mirosuri pestilenţiale. EL, INTELECTUALUL, Marele Scriitor, geniul recunoscut, acum, al elitei literaturii universale – “Împreună spre anul 3000” – ajunsese Lider , acolo sus, sus pe vârful Marii Piramide, în castelul vulturilor hăpăreţi.
… Acum, draga mea, mi-am amintit de Dostoievski: “Răul nu e o consecinţă necesară – câtul infinit al unei împărăţii infinite – ci un act liber al omului”: Bine spunea Dostoevski, mai ales că a venit timpul să explicăm două chestiuni, discutabile până în ziua de astăzi. Despre acel ÎNALT ŞI COUPT, locurile par mai clare – Puterea e putere şi foloseşte orice mijloace de a rămâne în Olimp. În acest context (imbecilă frază) ÎNALTUL ŞI CORUPT se confundă cu Dumnezeu, abrogând atât de creştinele remarci: “Bate şi ţi se va deschide – Cere şi ţi se va da”. Puterea se menajează, lucrează în contra-timp cu naţiunea, găsindu-şi, în cele din urmă, sinonimul EI în Scriptură:
“Iată ce-ţi voi răspunde şi ţie şi prietenilor tăi –
Priveşte cerurile şi îndreaptă-ţi de acolo ochii; uită-te la nori: cât sunt ei de sus faţă de tine !
Dacă păcătuieşti ce rău îi faci lui Dumnezeu, şi dacă păcatele tale sunt numeroase ce-i strică lui !
Cine poate să dea învăţătura ca el ?
Cine i-a dat învăţătură cum să se poarte ?
Şi cine poate să-i spună: Aceasta ai făcut rău ?”
Cât despre naţiunea înfometată, despre turma cea mare şi amorfă, manipulată de aceiaşi Putere - Dumnezeu, starea ei, îmi aminteşte de ceea ce spunea Herzen: “maselor nu le pasă de libertatea individuală, de libertatea cuvântului – ele îndrăgesc autoritatea… prin egalitate înţeleg egalitatea opresiunii… doar indivizii civilizaţi doresc libertatea”.
Dragă Vivi, este perfect adevărat ! Doar cei civilizaţi, rafinaţi în spirit, crescuţi la şcoala elenismului antic, înţeleg în sensul ei adevărat această stare. Prostul, şmecherul de aceeaşi culoare cu primul, ticălosul ticăloşit în marile aglomeraţii urbane dar, mai ales ignorantul, aceşti EI nu au nevoie de propria llibertate, lor le este frică să-şi asume această răspundere, dar în primul rând nu au chef să rişte pentru acest drept al fiinţei umane. De la această premisă creată de aceste uriaşe şi hâde plăgi ale societăţii umane a plecat Puterea - Dumnezeu spre dominaţia Celor-Prea - Plecaţi, a trăitorilor în poziţie de drepţi, confundându-se iarăşi cu cele scrise în Scriptură: “Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate”. Aşadar, iată ce spun Prea - Plecaţii: Ce nevoie mai avem de libertate, când garantul ei este reprezentarea noastră la scară mică ! Aşa gândesc, dar cu fiecare zi mocirla îi sufocă tot mai mult.
EI, Doamne, el deja luase cina cea de taină cu vulturii cei hrăpăreţi. Realitatea devenise ceva nedefinit, mentalul său construia nervos, oarecum habotnic o realitate virtuală, o realitate care să-i aparţină doar lui: gândea într-un fel dimineaţa, la orele amiezii gândurile se schimbau fundamental, iar când amurgul cădea într-o necontenită ploaie, el nu mai avea habar că ar fi existat şi dimineaţa…
… Nu trecuse foarte mult timp de la numirea sa. Lumea nu se schimbase prea mult între timp. Apa era la fel de udă, stelele răsăreau în acelaşi loc, iar pescăruşii zburau nestingheriţi pe întinsul mării. L-am văzut şi l-am înţeles, căuta cu o somnambulă disperare liniştea, vroia să o respire, să-i dăruiască lumea în care el credea. Vroia o mănăstire şi o chilie ! Acolo, acolo doar în creierii muntelui celui înalt, acolo unde se spune că se odihneşte Dumnezeu, se ridicau zidurile groase ale mănăstirii. Ivită din negurile începutului evului mediu, mănăstirea fusese ridicată la porunca unui cneaz – Vladimir călăul de Copii – ce închinase lăcaşul Sfintei Marii, cea cu Negru Voal. Se spune că, locul a fost vizitat de Regele Ţinuturilor de Dincolo de Mare. Umbra sa şi aripile uriaşe de liliac fuseseră văzute înainte de invazia nemiloşilor tătari, atunci când un mare sfânt din aceste locuri îşi puse capăt zilelor după ce violase o fecioară, sau cu câteva ore înainte de invadarea Poloniei de trupele Whermachtului.
Alergam de colo până colo ca şi el să fie mulţumit, să nu aibă de reproşat nimănui nimic. Într-un târziu, amurgul presăra deja fuioare de ceaţă învăluind muntele, călugării au încheiat aranjarea chiliei sale. Eu, eu am plecat rupând timpul să mă caţăr pe stânca uriaşă din spatele chiliilor. Înaltă, greu accesibilă, călugării o botezaseră – “Piatra de unde se vede raiul şi iadul”. În lungile noastre discuţii teologice, părintele Varlaam o asemuia cu Golgota. M-a întrebat cu o nuanţă fin-ironică, cum îmi place viaţa la mănăstire. Căzând în capcană, i-am răspuns tot cu o întrebare: “Mizeria trupească, părinte, sau privaţiunile duse la absurd sunt ele condiţiile unei vieţi mănăstireşti autentice ?” A răspuns zâmbind mânzeşte, privindu-mă drept în ochi, amintind de spusele părintelui Nicolae “În casa Tatălui meu multe locaşuri sunt. Mântuirea, prin urmare, se poate dobândi pe căi diverse. Lucrurile se petrec aici ca şi în artele plastice unde Lionello Venturi scrie că nu există o singură cale pentru realizarea absolutului ci foarte multe, egal valabile, judecata făcându-se numai după rezultat–opera frumoasă justifică şi omologhează metoda întrebuinţată. Unul se mântuie cocoţat în sicomar, altul la fântână, altul pe drum drept, altul scriind în registrul vămilor. Aşadar, cui îi reuşeşte să-i devie indiferente jegul trupesc şi privaţiile murdare, şi să le depăşească, este cu atât mai bine. Pe cine însă nu îl lasă indiferent, pe cine îl tulbură şi îl sâcâie jegul trupesc şi privaţiile murdare, pe acela nu trebuie să-l frământe gândul că sunt obligatorii – să nu cârtească, să se spele ! Pe urmă, mai e ceva – discuţia porneşte de la presupunerea normală, dar nu certă, că murdăria se datorează unor temeiuri teologice: depăşirea pământescului şi ataraxia. S-ar putea totuşi ca murdăria să nu fie decât lene şi nesimţire – Cine se spală, pentru Dumnezeu se spală. Şi cine nu se spală, pentru Dumnezeu nu se spală. De vreme ce suntem fiii libertăţii, cred că jegul trupesc rămâne la libera voinţă a fiecăruia, dar că privaţiile cată a fi păstrate în stare de curăţenie”. Am tăcut, i-am sărutat mâna, cerându-i binecuvântarea pentru a urca Golgota.
De pe vârful ei, se înfăţişa privirii tale o panoramă magnifică. Vedeai firul văilor întortocheate, satele presărate de-a lungul lor, imensele păduri de brazi ce străjuiesc neclintite hotarul de nord-vest al mănăstirii. Muntele îl simţeam trist, meditând la aspra-i singurătate. Aştepta liniştit şi demn în împietrirea sa ca, acolo sus, fiinţe nevăzute să aprindă miliardele de felinare ale nopţii. Printre brazii uriaşi, care foşneau adulmecând liniştea nopţii, se presărau zeci de izvoare ce şopteau îngrămădirilor de stânci abrupte, păstrăvilor cu luciri de curcubeu, vietăţilor mai mari sau mai mici o invitaţie la bine-meritata odihnă. Vântul bătea în reprize. Calm, el păstra în zborul lui, adieri de iarbă proaspăt cosită, răşini sau fumuri ridicate din vetrele satelor. Părea că timpul se oprise în loc, cumva stânca ieşise din dinţii lui ascuţiţi cu care aceasta măcina vieţi, păduri, oameni, flori şi stele.
Jos, în vale, se auzeau tălăngi şi mugete. Visam aievea mămăliga aburindă aşezată la masă, clondirul din “prună curată” din lutul modelat cu mâna, şi mai apoi urmând ritualul de moşi-strămoşi, se vede cum se stinge opaiţul. Asemeni unei aripi de înger, liniştea se instaurează peste tot şi în toate. Doar ici-colo, mai auzi un hămăit de câine care despică noaptea şi ochiul ei veşnic deschis, ce clipeşte vesel. Sunt locuri însemnate aici ! mi-am zis, dar gândul mi-a fost învăluit de glasul unei alte vietăţi. Undeva, departe, prin vreo poiană rămasă aşa de la începutul veacurilor, bocăni un cerb.
Abia după miezul nopţii, după ce cocoşii îşi dădură în petec, a apărut şi EL. M-a privit adânc, s-a aşezat, începând să plângă. Era un fel de bocet lugubru ce-l chema pe Regele Ţinuturilor de Dincolo de Mare. Nu l-am întrebat nimic. Întreaga-i fiinţă emana o cruntă deznădejde, iar ochii-i petreceau amare amintiri. Mi-a întins o sticlă, poruncindu-mi tăios: “Bea !” Alcoolul tare îmi asana nervii întinşi la maxim. Ştergându-mă cu mâna stângă la gură (sănătos gest, dragă Vivi), i-am întins sticla poruncindu-i: “E rândul tău. !” N-a stat mult pe gânduri. Mi-a zmuls-o din mână şi a început să bea cu înghiţituri lungi alcoolul tare şi de-un parfum deosebit.
… Pe toţi zeii… Dumnezeule… de ce ai plecat… cui m-ai lăsat, lepră ! La cine vă închinaţi… Dumnezeu nu mai este… a plecat dintre noi… ce este nebun să ajute cloaca asta nenorocită şi infectă ! Nu auziţi… bărboşilor… sfinţiilor… cu voi vorbesc perverşilor… putregaiuri homosexuale… Vino, Domn al Umbrelor, Rege al Ţinuturilor de Dincolo de Seară… fă ca aceşti slujitori ai trupului crucificat să ardă de vii ! Râsetu-i isteric şi plânsetu-i demenţial, lătrau la bolta cerescă unde stelele sclipeau indiferente la nimicnicia aceste lumi. A simţit indiferenţa rece a acestora !
… Vreau … Trebuie să-ţi spun ceva… Vreau să taci şi să asculţi ! Ştii foarte bine… uneori, dispar fără a lua pe nimeni cu mine, în noaptea ce cade peste Marele Oraş din sarcofagele cerului. Acum două nopţi, am trecut prin lungul periplu prin cel mai mizerabil oraş al acestei lumi, pe lângă un cimitir aflat la periferie. În apropierea acestuia se înghesuie insalubre cocioabe, care înoată în valuri de gunoi şi excremente, oameni fără destin, lihniţi de foame şi mâncaţi de boli, bărbaţi ce se înjunghie pentru o bucată de pâine, femei ce-şi vând trupul pe 33 de bănuţi, o lume care se masturbează peste propriile-i cadavre, năluci ale unor antice cimitire ce mormăiesc atemporal. “Mereu ne minţim, ne spunem cât de puternici suntem, ca şi cum problemele se rezolvă mântuindu-ne singuri, singuri precum nenorociţii ăia de atlanţi, înecaţi în oceanul devenit cloacă, în raiul fără Dumnezeu… Ce înseamnă, Doamne, şase ore pe cruce ?”, nu-i aşa, domnule scriitor. Gândurile mele mureau singure, năclăite de voita lui durere.
… Ştiu, taci, pentru numele lui Dumnezeu, taci… nu mai pot face nimic, sunt conducătorul unui sistem ce s-a dovedit, din start, falimentar. “Sărmane Lord, nimeni nu ţi-a cerut vreo explicaţie” Da, dar acum să taci ! glasul său cobora năvalnic spre mine. capătul cimitirului cobora într-o străduţă luminată doar de stele şi lună, oprindu-se chiar în uşa unei crâşme ordinare. Aproape de capăt, am auzit nişte gemete. Îmi înjunghiau sufletul, îmi făceau praf întreaga fiinţă. M-am apropiat încet, păşind cu grijă printr-o spărtură uriaşă dincolo de gard, în ţinutul fără timp, uitat de lume, uitat dintr-o grabă de-a trăi, de-a scoate totul dintr-o nenorocită bucată de viaţă. Nici nu ştiu dacă viaţa are vreo culoare anume, dacă are dincolo de sensurile cunoscute, sensul acela pe care, nebănuiţi de nimeni, ne torturăm sufletele să-l găsească – ai gustat vreodată fericirea ? – Ştii, între două morminte aruncate în uitare de fiinţe care au pretenţia de-a coloniza străine galaxii, sufocate de pălămidă şi scai, zăcea trupul unui câine. Când l-am desluşit mai bine, decupându-l din acel bizar întuneric am crezut că stelele se vor sparge, căzând ţăndări peste mine, iar demonii nopţii mă vor înghiţi pentru vecie. Începu să râdă sinistru, râs de înobilat dement iar lacrimi crude ţâşneau din ochii-i cenuşii. O, Domne, ai milă de robul tău nemernic şi păcătos… era… era credinciosul meu St. Bernard, Chris – ai gustat vreodată disperarea, momentul când totul se transformă în haos şi neputinţă, ca şi cum nişte buruieni otrăvite şi meschine ţi-ar invada sufletul, atunci când o ucigaşă indiferenţă, corcitura aceia dintre iubire şi ură, se apucă să te ia la palme, gustul acela de oţet, de dantură învechită ? Bietul Chris, şi-a dus demn bătrâneţele. Hrana întinsă de mine era primită circumspect, mângâierile cu indiferenţă. Pe urmă a dispărut. Armate de poliţişti l-au căutat. Dumnezeu nu a mai vrut să-l găsim ! Acolo, lângă trupu-i ce agoniza, mă simţeam mic şi neînsemnat, o lepră în plus la sutele de milioane de lepre ce le deţine această lume. Simţeam că mă detestă. Fuga lui, mizeria şi foamea preferată luxului, au devenit o necesitate – vroia să moară departe de corupţia şi ticăloşia care mă înconjurau, ce-mi rod trupul şi spiritul, să moară demn într-o lume în care şi moartea a ajuns o afacere rentabilă, iar Doamna cu Giulgiu negru a ajuns o curvă deşteaptă şi ultrarafinată ce-şi face meseria pe grei bani. Gustam din felia mare a tortului disperării, neputinţa ce-mi cuprinsese fiinţa îmi năclăia fiecare unghi al sufletului. Câinelui îi era milă de mine ! Îţi dai seama… Te rog să mă înţelegi… trebuie… nu, nu se putea… unui animal i se făcuse milă de un om…
… Ce a urmat după ce sufletul i-a plâns amar ? NIMIC ! Viaţa, destinu-i şi-au urmat cursul nestingherite. A uitat repede clipa de crudă realitate, contactul dur cu realitatea dezbrăcată de ultimele veşminte. FISURA nevolnică, insinunat de nevolnică, ca o lătrătură rea îşi făcea datoria…
… Îşi privea chipul în oglindă. Dincolo de surâsul ei, un chip tumemfiat rânjea vieţii. Barba, cândva bogată şi blondă, avea acum luciri de-un alb mat. Sub ochii-i cenuşii, un cenuşiu împiedicat, mohorât oarecum, ieşeau în evidenţă două pungi victorioase ce se îmbinau perfect cu ridurile şi vânăta culoare din jurul ochilor. Întraga-i fiinţă scofâlcită, suptă şi de culoarea vechilor papirusuri egiptene, adăsta sub fruntea brăzdată de riduri şi păru-i foarte rar, de-o culoare nedefinită. Părea că atleticu-i corp se micise, intrase la apă.
Adevărate orgii, un nenorocit de bordel a ajuns templul unde meditează Zeul-Dumnezeu al literaturii universale. În loc de înţelepte cuvinte, de poezie şi muzică adevărată, curgeau fluvii de vinuri alese, cuvinte ce l-ar fi făcut să roşească şi pe cel mai de nimic beţiv birjar.
Descoperă mai multe la Nösnerland
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.