Ultima rugăciune: Deşertăciune este numele tău DOAMNE ! Nălucitoare este Împărăţia Ta! Să nu se facă Voia Ta nici în Cer, nici pe Pământ…
Glasul meu răzbătea bolnav şi searbăd printre stânci, adormite nisipuri şi grave scoici
… “Sed adde, ut credas et hoc, quod per ipsum peccata tibi donatur”. Sper, sper draga mea Vivi că eşti de acord cu Sfântul Bernard din Clairvaux ?!? Simt, mai mult, am credinţa că, vrei să mă întrebi câte ceva despre cei doi ? Trebuie să fiu sincer: niciodată nu vom putea afla cine au fost, sau cine vor fi putut să fie. Trebuie să ne bucurăm de misterele care nu ne stau la îndemână. Cât despre El, servul Regelui ţinuturilor de la capătul mării, îţi voi spune mult mai multe, deoarece am devenit un fel de camarazi de front. El, întotdeauna comandantul, iar eu ordonanţa cea lălâie, secretarul, omul bun la toate. Ţie… doar ţie pot să spun – eu de fapt, îi căutam gândurile !…
La acele ore ale amurgului, noianele de gânduri din mintea sa, virau la trei sute şaizeci de grade, opunându-se gândurilor din timpul zilei. Hăul ? Hm… hăul de acolo şi, din care, acum, urcau adieri de putrefacţie se adâncea fără ca el să realizeze, să conştientizeze aceasta. Nu-şi mai amintea decât foarte vag şi rar, ţelul propus cândva, valoarea reală şi locul de drept în societate. Din când în când, din abisul acela rău mirositor reuşeau să mai urce la suprafaţă imagini, frânturi din trecut. Nu era sigur însă, dacă îi aparţin, dacă pot reprezenta cu siguranţă, părţi din viaţa lui. Vede aceşti oameni ! Întrebări ciudate, roase de focul anilor, grămezi de întrebări serioase şi neserioase, oarecum înţelepte puţin şmechere, care încearcă să-i disculpe trecutul, să-l înfrumuseţeze.
“Ce caută aici ?… Cine i-a adus în acest loc ? … De ce, atâţia oameni la un loc ? Răspunsul, răspunsurile abea se târau prin mormanele de bucăţi de prezent, se caută unele pe altele, nelămurite, robite de sentimentul frustării. Imaginile încep să prindă contur, se refac bucată cu bucată, născând un ceva mai aproape de acel trecut. Oamenii ? Se vede bine – răsfoiesc o carte sau privesc spre un tânăr despre care, vorbeşte un bărbat. Solid, înalt, are o barbă imensă, cenuşie iar părul îi este tuns scurt, milităreşte. Din spatele ochelarilor, mijesc doi ochi mici, de un verde aspru, ochi ce se odihnesc deasupra pungilor misterioase şi buhăite. Frazele elogioase şi adresele sigure ţâşnesc şuvoi din gura cu buzele-i mari, ascunse-n pădurea de fire cenuşii. Acum aude clar frazele sforăitoare ce părăsesc caverna din pădurea cenuşie.
- În faţa dumneavoastră, doamnelor şi domnilor, aş spune că se ridică, întinse mâna spre tânăr, stă chiar foarte bine pe propriile picioare, se auziră chicoteli şi aplauze, deci se ridică cu un rar text, de-o impresionantă calitate, un mare scriitor. Romanul său de debut, titlul spun eu, sugerează o nouă alchimie a scrisului. – Prea obosiţi pentru o nouă dimineaţă – se înscrie pe traiectul unei creaţii ce sfidează perfecţiunea, defazează acest prezent. Simt cum aceste tipărite rânduri sculptează, puţin câte puţin, eternitatea… Este o proză neobosit de atentă la minutele din jurul nostru, o pertinentă risipă de tipologii, risipă ce vrea să limpezească o anumită motivaţie a existenţei noastre… Ne aflăm… Suntem dacă vreţi… Coautorii morali ai unui roman ce se înscrie în fruntea elitei, a NOII ORIENTĂRI din literatură… Este dovada palpabilă a unei gândiri mature şi stabile, semnalul sigur al unui mare prozator…
… Iartă-mă, dragă Vivi, dacă voi întrerupe puţin firul povestirii ! Sunt sigur… vei înţelege nevoia-mi de-a nu fi un simplu cronicar. Amintirile despre Eduard se îmbulzesc nenumărate, de parcă toată acea lume a lui, în fond a mea, se zbate să iasă la suprafaţă. Cu o existenţă precum a fost a mea, a fi doar un simplu cronicar, un biet scrib ce vede cu ochi de sclav istoria, ar fi o infinită eroare. Unii îşi râd de Sfântul Anton din Padova. Câtă orbire şi îngustime, cât de monstruos trebuie să le fie sufletul ! Sfântului Anton trebuie să-i agăţăm haina monahală de stelele cele înalte, fiind vrednic de toată admiraţia, deoarece este atât de bun încât îi este milă, o milă – mai mult compasiune, mai mult lacrimă şi durere pentru fiinţe de care toată lumea râde. Cred că, există un snobim al compătimirilor – numai faţă de eroi şi mari evenimente. În acest răstimp, Sfântul Anton îndrăzneşte a se înduioşa de cele mai mărunte şi banale dureri. Oare, învinşii, zăpăciţii şi ghinioniştii nu au dreptul la mângâiere ?
… Este o noapte liniştită, ninsă de umbrele florilor căzătoare ce zăboveau albe şi roz, îmbrăţişate de briza ce abea se zvonea. Luna, mare şi zâmbitoare, plutea leneşă printre norii ce mistuiau alb fuioare de ceaţă, fuioare ce zăboveau peste trupuri adormite, cuiburi de pescăruşi, luna strecurându-şi razele străvezii printre ierburile înalte ale câmpiei, şi ele, moleşite în singurătatea lor.
- eu şi cu El, el şi cu MINE
Aşezaţi pe o stâncă, stâncă ce se vroia o prelungire a ţărmului furat de mare în fiecare an… aşteptam. Eu şi cu el, aşteptam, în acel neostenit du-te-vino al valurilor, aşteptam secunda de eternitate, clipa unică în care aripile albe ale valurilor vor naşte viaţa, vor naşte lumina. El măsura domol, cu o privire tristă, ce ar fi putut încăpea în buzunarele mării, înaltul, unde cele aproape veşnice clipeau cu glasuri de ceaţă. Vocea-i, şoptită, stinsă asemeni unui muc de lumânare, căuta dimensiuni în care timpul nu se târăşte împovărat de milenii, de grija secundelor din el. Năclăite cruci / Colindă / Prin mormane / Glasuri de cenuşă / Albesc / Furtunile / Îngălbenite de amintiri / Reptile / Cu ochi de femeie / Încarcerează între gene / Ouă roşii / Lasă-mi Doamne / Nu bea / Tot sângele uriaşilor / Ce încălzeşte / Icoane / Ascunse-n biserici de carne / Izul / De sânge prenatal / Caută / Orbi farisei / Beţi / Prin goale morminte / Iarba arsă / De bocetul / Christului alb / Diforme scrisuri / Apar pe linia orizontului / Rugi de zmeură coapte / Bucăţi de veşnicie / Unde … unde / Te Prea-Pleci, Femeie / Cu ochi de ninsoare…
… Vina cea mare a fariseului nu este atât mândria cât convingerea că-şi ajunge sieşi, că se poate îndreptăţi de unul singur, că nu are nevoie de Dumnezeu, i-am spus ! A dat din cap… Lacrimi uriaşe asfinţeau înghiţite de valuri. La dreapta şi las stânga MEA / Se vor odihni ceţuri / În faţa altarului / Goală vei sfinţi icoanele / Ne vom îmbrăţişa / Înăsprind CUVÂNTUL / Ce-a fugit de Început / Pitoni / Vicleni / Lacomi / Cu orbite goale / Vor căuta lapte / La sânii tăi / Ne vom mângâia / Călcând / Vei închide şoapta / Între coapsele tale / Copii cenuşii / Vor aştepta rândul la idee / Paianjeni muribunzi / Vor ţese / Aripi / Ascunzând / Culorile înebunite / De frica trupurilor noastre
NU ZĂBOVIŢI PREA DES
SUB SLOIURILE PREAalbastre
… Ochii minţii sale, întorşi acum în trecut, privesc spre un tânăr. Seamănă destul de bine cu cel din fotografiile tinereţii lui. La vreo treizeci şi cinci de ani, tânărul nu este foarte înalt, are mâinile lungi ale căror terminale sunt nişte încheieturi foarte , foarte delicate, palmele cu degetele extrem de subţiri, acoperite de inele, trădau prin jocul lor neîntrerupt, o adâncă nervozitate. Era îmbrăcat extreme de elegant. Pantalonii sunt croiţi dintr-o scumpă stofă, iar cămaşa, de-un verde ţipător se asortează perfect cu cravata de aceeaşi culoare, dar contrastează, nemulţumind sacoul de culoarea vişinii putrede, sacou ce însă se îmbină perfect cu pantalonii de aceeaşi culoare pe corpul bine proporţionat. Părul tuns scurt, răzbate în ciudate reflexii roşcate, încadra o frunte lată, bombată, care curge spre sprâncenele de culoarea părului ce domină ochii mari, puţin oblici, de-un cenuşiu amestecat cu o pensulă de albastru. Şocant, contrastant, era restul feţei. Un artist genial, puţin nervos, poate grăbit, a dorit să-şi încheie lucrarea într-o singură cioplitură. Gura, cu buze subţiri şi rele, stătera nehotărâtă deasupra bărbiei proeminente, oarecum ieşită în exterior, privea înciudată la nasul ce freamătă orgolios, se zbătea isterică între dinţii mici şi albi ce-o supuneau, în acele momente, la necruţătoare muşcături. Privirea-i cuta mândră de la înălţimea nasului acvilin, arunca neobosite fulgere care loveau, când dalele de marmură şi acoperite de groase covoare, când dincolo de înălţimea ameţitoare a tavanului, din mijlocul căruia cobora un imens candelabru de cristal cu zeci de becuri. Însă, dacă cineva l-ar privi atent s-ar îngrozi. Dincolo de culoarea gravă a ochilor, de candoare şi lumină, ţâşnesc lumini reci, izvorâte din orgoliu şi ambiţie nemăsurată, dintr-un dispreţ cinic pentru toţi şi toate… toate şi toţi… pentru…
Era seară. Cerul plângea mărunt cu norii groşi şi cenuşii. Supărarea lor încerca să sufoce ţărmul. Doar pustiu, un pustiu nebănuit de trist se zbătea înăuntrul fiinţei mele, ascunzându-se de picurii ce violau ierburile înalte. Eu ? Eu venisem să mai respir sărătura… poate să caut ceva, CEVA pentru el… Dar, pe el acum nu-l mai interesează valurile ce se răstesc isterice la umbrele ţărmului şi la stâncile adormite în nemurirea lor pietrificată. Ce căutam aici ? Cine mă aduse … Ce mă aduse ? Întrebările hohoteau desvelindu-şi sadice dinţii mici şi ascuţiţi, urlau din toţi rărunchii, tăiau asemeni sabiei lui Damocles. În acele clipe de teamă, de obsesivă teamă, el mă bănuia că fac parte din cercul dezidenţilor Uniunii Scriitorilor. Nu-şi mai amintea că marea taină a tuturor nenorocirilor e bănuiala. În acele momente când fiinţa mea asculta glasuri necunoscute, vilolenţe verbale ale micilor demoni care mă torturau cu şablonate întrebări, le-am simţit prezenţa. O boare caldă începu să-mi adoarmă simţurile alertate de cântecele demonilor – Albert locuieşte/La etajul zece/Albert stăpâneşte/Lumea rea şi rece. Chiar şi pescăruşii cei nervoşi, zburau, ţipând în tăcere, iar ploaia lăcrima împuşcându-şi propria zbatere.
I-am văzut ! Departe, foarte departe de mine, acolo pe stâncile înalte, cei doi, Bătrânul şi Tânărul. Picioarele le spânzurau deasupra neantului unde se găsea apa dezlănţuită. Din când în când, Tânărul se ridica în picioare, scrutând zarea cu nările fremătând de nerăbdare. Glasurile lor sufocă plaja, acoperă valurile, zgomotul nervos al acestora.
- Va veni, Fiule… Va veni… Până înspre ziuă fi-va aici… nu şi-a băut până la fund cupa cu amarul ce stă dincolo de ceea ce ei numesc Fericire… Răbdare !
- Suprema Iubire… Adevărat grăieşti, Luminat şi Drag Părinte, se auzi glasul limpede şi respectuos al Tânărului, când îşi va fi băut cupa până la fund se va întoarce din drumu-i abrupt şi înconjurat de prăpăstii !
- Aşa ne-am hotărât ! Înspre ziuă, aici va fi… singur şi de toţi părăsit !
Tonalitatea, puterea cuvintelor lor îmi împuşcară orgoliul ieftin de fiinţă umană, începură să-mi caute astralul prin schituri singuratice ale căror icoane sunt doar brazii înalţi şi întotdeauna verzi. SĂ NU-ŢI FACI CHIP CIOPLIT ! Dincolo de orizont se văd munţii acoperiţi ce grele ceţuri, năbădăioase asemnei unor lacome vulpi uriaşe, ceţuri ce ascund vederi profane… roşii… ucigaşe… insensibile schiturile şi, pe cei care înalţă prinoase de mulţumire celui mai trist Părinte. Călugării ! Singuratice bărbi cad peste pagini îngălbenite de cărţi legate în piele groasă şi închise de catarame groase şi uriaşe de aur…
… Deşertăciune este numele tău DOAMNE ! Nălucitoare este Împărăţia Ta… Glasul meu răzbătea bolnav şi searbăd printre stânci, adormite nisipuri şi grave scoici. Vroiam… atât îmi doream să mă vadă… să mă audă… Cei Doi… praf… scârbavnice făpturi sunt muritorii când dau ascultare orgoliilor, ambiţiilor sau lăcomiilor lor… Lumea lui JE M’EN FOUS afundată în mizeria morală a lui Păturică, ascunsă sub fustele pretenţioasei Madame Bovary… nu… nu mă auzea şi nu mă vedea nimeni. Strigătul meu se topi trist, murind cu lacrimi mari şi multe ce-i scăldau ochii uimiţi. Mă cerţi/ Aspru/ Doamne/ Mă laşi/ Bătrân şi obosit cum te ştiu/ să maltratez/ Cadavrele toamnei/ M-ai cam lăsat/ Singur să mă nasc/ Ca o galbenă vedenie/ O hârcă/ Muribundă/ Locuieşte în inima mea/ Pustiindu-mi dorul de tine/ Aruncând/ Tăcere asupra cuvântului/ Oloagă despărţire/ DE Femeia / Ce-n pântece m-a purtat/ Priveşte/ Striveşte/ Zările/ Înguste şi bolnave/ Mirosind/ A schelete de iarbă/ Ce-l biciuiesc/ Pe robul Tău/ Îl străpung/ Cu pumnale de ploaie/ Cu stele/ Înveşmântate în negre sutane/ Cămaşa/ Cămaşa Ta/ Am zărit-o/ Pe un teanc de scrum/ Ivit din lacrimile de beduini/ Cerşeau/ Apa Profetului/ Lasă-mă să-ţi spăl ochii/ Să fur cămaşa/ Să te îmbrac în ea/ La început de ziuă/ Nu mă tot certa/ Zilnic/ Cu bucăţi sparte, mototolite/ Din zidul Ierihonului/ Lasă-mă / Să caut o lumânare/ Pe care să o aşez/ La căpătâiul/ PrimuluiVenit/ În cortul meu/ Aşezat în mijlocul Medinei…
… Să te mai întreb… ce să te mai întreb… acum întrebările nu-şi mai găsesc rosturi, cuvintele se pierd printre imense şiruri de vorbe goale, devin şabloane, prăpăstii, mocirle în care te afunzi. Ne vom afunda, şi noi, mai departe în căutarea gândurilor lui…
Acel roman, cartea aceia l-a făcut celebru ! Atunci, cam în aceiaşi perioadă a apărut şi EA ! Ea, fisura ! Încă imperceptibilă, doar nunaţa gândurilor bune, nobile, le căuta un alt traseu, le îmbrăca în haine cu prea lucitoare paiete ce-ţi luau ochii, îţi fură mintea, inima, chiar sufletul. Din noua generaţie de scriitori era printre puţinii ce s-au impus, şi asta în cel mai scurt timp posibil. Această primă bătălie câştigată cu el şi cu cei din jur, îi goni gândurile pe-o punte peste care, Bătrânul timp trecuse halucinant de repede, punte aflată deasupra unei scârboase prăpăstii şi, care se clătina la cea mia mică adiere de vânt. El ? Hm, el trebuia să vadă o altfel de realitate – fisura îşi făcea datoria – se vedea traversând un pod solid de beton şi oţel, aruncat deasupra unui râu. Drumul, şoseaua, poteca vicleană şi şerpuitoare spre Înalt şi Corupt era deschisă, la început chiar sinuoasă, cu unele mici căderi. Însă, acestea făceau parte din recuzită. A înţeles perfect cum trebuie jucat rolul, ştia că, doar profesioniştii reuşesc, vedea foarte bine colţul de unde va fi lovit de colegii de breaslă, “prietenii”. Capcanele pe care le aranja erau în aşa fel gândite ca “mult iubiţii şi respectabilii colegi să nu poată ieşi din ele” şi, nu mai au ieşit. “Ei îmi pun fiere în mâncare, şi când mi-e sete îmi dau să beau oţet. Să li se prefacă masa într-o cursă şi liniştea într-un laţ. Să li se întunce ochii, şi să nu mai vadă, şi clătinându-le mereu copasele, mereu copasele. Varsă-ţi mânia peste ei şi să-i atingă urgia Ta aprinsă”, îşi făcu cruce şi mătănii, chiar aprinse câteva lumânări şi porni indiferent şi rânjind sarcastic pe drumul său. Nu a fost nevoie de soboare de preoţi, praf şi fum de tămâie auncat în ochii ignoranţilor şi proştilor sau fraze stupide pentru a fi recunoscut ca unicul şi marele scriitor în viaţă. Doar munţii înecaţi în neguri şi ţărmurile pustii, bântuite de vânturi aspre au primit vestea indiferente la jocurile stranii care le-au inventat oamenii…
Iartă-mi draga mea necuviinţa, dar simt, cum în aer pluteşte o întrebare ce-ţi macină sufletul: “A iubit El ceva, pe cineva ? S-a adâncit, oare, în dragostea care dezlănţuie uragane şi arde totul în jurul ei ?” Cei mulţi, prea deşi pe acest pământ, lepădăturile şi infatuaţii ţi-au rânjit în nas, întrebându-te: “Domnişoară, futu-ţi banalitatea şi tâmpenia de care dai dovadă… pe ce lume te crezi, ai ?”. Nu trebuie să-i iei în seamă. Toţi se ascund după cuvinte mari, mustind a egoism de duzină şi infestat de o întunecată frică, frica de a se dărui, de a spune deschis că, nu este atât de uşor să fii singur, acea frică ce combinată cu îmbuibarea configurează istoria acestei specii, lingând toţi urmele lăsate de un rege obez şi curvar – APRES MOI LE DELUGE – parcă aşa spunea Ludovic al 15-lea ?
Îţi voi răspunde, dar curiozitatea ta îmi tremură fiinţa, dizlocă crude adevăruri, neiertătoare amintiri, amintiri ce put a viaţă, având gust de cenuşă. Dravă Vivi, Marele Profet Înaripat, Regele Ţinutului de Dincolo de Mare, Soţul de Drept al Fetei Morgana i-a dăruit altceva. Destinul s-a dovedit implacabil ! Obsedantele-i căutări nu-şi aveau soluţia, credea şi afirma EL, în dragostea de aproape, mila creştinească şi renaşterea în Hristos Cel Înviat – ţinea neapărat să treacă dincolo de o punte, vroia să ia cina la “mijlocul” Bărăganului sterp şi vicios dintre spirit şi demon, uitând de Hegel şi “cunoaşte-te cunoscând”. Dacă a trecut de El şi Punte, doar Dumnezeu ştie !
“Fiara pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe de urs, şi gură de leu… Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur”.
Din această fiară ce sălăşluia în adâncimea fiinţei lui, Mina, dacă ar mai fi, multe ţi-ar mai spune. Biata de ea a cunoscut-o… “Şi au început să se închine fiarei zicând: Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea ?”
Totuşi, Vivi, existau o mulţime de zvonuri despre viaţa intimă. Unii băgau mâna în foc că este homosexual, alţii ar fi jurat pe sfânta cruce că are nevoie de cel puţin patru femei într-o noapte, iar a treia categorie era foarte sigură că-i plac atingerile cu vârste ce iubesc doar păpuşile şi soldăţeii de plumb. Trupul său bine proporţionat, îmbrăcat în cele mai scumpe costume, coama roşcată care încadra aceiaşi faţă cu obrajii ciopliţi dintr-o singură lovitură, acelaşi nas acviln stăpânit de ochii ce luceau într-un sinistru cenuşiu, formau un el, deja ciudat, o curioasă transformare care simula intelectualul rasat, distrugătorul de provincii şi provinciali, în fond o lătură, o disfuncţie, un body-guard ce îmbracă halatul de seară al stăpânului, ca şi cum pentru a deveni un adevărat stăpân este îndeajuns să îmbraci hainele şefului tău. Au fost unii ce au mărturisit că i-au văzut statură atletică prin infecte bordeluri, locuri unde el se întâlnea cu marea lui cucerire, cea pe care o căuta scrierile sale – mizeria şi decăderea umană. Se spune chiar că adora sânii fleşcăiţi, straturile de grăsime depuse peste măsură, mirosurile râncede şi aberante perversiuni cu nişte nenorocite de curve trecute de menopauză. Îngurgita sticle întregi, zeci de sticle cu vin prin localurile isteric de infectate de la periferii, locuri unde se întâlnea cu cei mai defavorizaţi şi mai mizerabili reprezentanţi ai clasei de jos, istovită şi vânătăi de sărăcie. Vorbea îndelung cu spânii albicioşi şi cocoşaţi, oacheşi bruneţi ce miroseau a ploşniţe strivite, cu tot felul de chipuri nerase şi groaznic ciopârţite de infectate alcooluri, ce duhneau de la o poştă a hoit. Deseori, dispărea cu unul dintre aceşti avortoni în camere cu podele negeluite, paturi desfundate, chiuvete veşnic nereparate, din a căror robinet se preling picuri de apă ce-ţi înegresc nervii, picuri ce lovesc sacadat o tablă veche şi ruginită. Îşi arunca trupul, oarecum pe Dumnezeu şi propriul suflet, bolnav şi strâmb, prin aşternuturi cenuşii, ce miroseau a transpiraţie şi urină şi, prin care, mişunau armate întregi de păduchi, iar noaptea din pereţii cu tencuială căzută, înegriţi de fum şi mâncaţi de mucegai, ieşeau mii de ploşniţe.
Biata Mina ! Doamne, câte ţi-ar mai spune dacă… După ce s-a îmbolnăvit de boala aceia nenorocită ce-i măcina trupul şi sufletul, dintr-un ordin foarte de sus, tipi înalţi, bine făcuţi, tunşi chilug, după ce i-au dat foc la apartament, au arestat-o. Ploua. Ziua se văzuse a fi umedă, insuportabil de umedă, o umezeală ce-ţi pătrundea până în calciul oaselor, transformându-l într-o pastă. O zi de octombrie. Nenorocită zi, amurg de zei şi Dumnezei prea obosiţi, cu frunze galbene ce se văitau pe cavourile unde aceştia şi-au îngropat uitătura spre lume, o zi îngropată, oarecum strangulată de laţurile mizere ale unor îngeri beţi dintr-un paradis ajuns bodegă la marginea iadului. “Bine, dar unde era El ?”. Este o întrebare de insectar, insalubră prin nocivitatea ei. Ai auzit de “interesele statale” şi, de faptul că Scriitorimea-Sa îşi lansa cu un fast faraonic cel de-al zecelea roman: “O noapte cu Faust sau Neşansa unui adolescent creştin.”
Însă, dragă Vivi, toate acestea nu au fost decât zvonuri… astăzi, nimeni nu ar mai putea să-ţi spună ceva sigur… precum vezi… a venit timpul să ne reîntoarcem la căutarea gândurilor lui…
———————————
Descoperă mai multe la Nösnerland
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.