Dacă e marți, e Cordoș…(21)

—

Povestiri stranii și fantastice din Transilvania- CARTEA A 2-A: Focul

———————————

PROLOG - Urmează două luni pline de vară, de libere și de concedii (așa le zicea mai demult), mno, acum se cheamă vacanțe, așa că, în iulie și august, vă propun altceva: povestiri așa cum se scriau cândva, povestiri stranii și fantastice. Cred că am pentru  două volume, așa că, în iulie și august, sper să vă delectați cu Povestiri stranii și fantastice  din Transilvania. Lectură plăcută… Fac o rugăminte tuturor celor care vor citi povestirile: dacă vă doriți o carte, e bine de știut…  Scrieți, sunați, tastați… să știu

  CARTEA A 2-A:   Focul  
  
Satul este cufundat aproape în totalitate în întuneric. Doar ici-colo câte-o luminiţă te face să crezi că nu te afli totuşi într-un mormânt. Puncte de lumină în bezna răutăţii oamenilor. Răstoliţa, un sat ca multe altele, aruncat între munţi, de care îşi aduc aminte (şi asta foarte rar) unele autorităţi. Norii aleargă bezmetic pe cer încercând să-l însenineze. Dar parcă nici Cerul nu mai vrea acest lucru! Urlete sinistre. Foamete şi frig ce ne strigă în faţă că suntem doar în fugă pe acest pământ. La marginea satului există o cruce arsă pe jumătate. Acolo, spun bătrânii, s-a arătat Necuratul. Dar cine din autorităţi crede asemenea poveşti? La câţiva paşi mai încolo, hanul. Pretenţios acest cuvânt... mai mult este o cârciumă ce are câteva odăi la etaj, care se pot închiria. Localul este construit la întretăiere de drumuri, vin oameni din trei plase.  
 
Vlaşin, cârciumarul, un bărbat înalt, bine făcut, cu faţa brăzdată de cicatrici, cu nişte ochi înguşti şi mici de culoarea beznei. Un păr negru, aspru, ce se opreşte la marginea frunţii puţin bombată, prelungită parcă dincolo de genele mari şi stufoase ce încadrează un nas diform şi proeminent, dedesubtul căruia o gură mică şi frumoasă ce contrastează cu restul feţei. Parcă un sculptor nepriceput a încercat să dea o formă omenească unei pietre. E venetic pe aceste locuri, însă a făcut avere frumoasă într-un timp relativ scurt. Dar oamenii nu ar putea să spună din ce şi-a făcut această clădire, de unde îşi aduce marfă, băutură. Locurile sunt destul de izolate. Cine ştie? E ceva aici, dar atât şi nimic mai mult. Unii mai ştiu câte ceva, dar nu au curaj să spună şi, apoi, cine i-ar crede?  
Veturia, prima nevastă a lui Vlaşin, se spune că s-ar fi omorât tăindu-şi gâtul cu un cuţit folosit la înjunghiatul porcilor, din cauza răutăţii şi chinurilor la care o supunea acesta. Se spune chiar că o scotea afară, în mijlocul nopţilor geroase de iarnă, goală, cu o privire de fiară în ochi şi, lovind-o cu frânghia udă, urla la ea cu o răutate ironică fără margini: 
–	Unde este Dumnezeul tău acum? 
Atunci ochii lui priveau preventiv undeva departe, cu o ură neînțeleasă. Ea se târa în genunchi în faţa lui, implorându-l să-i spună: de ce? Nu greşise cu nimic faţă de el. El râdea în hohote, lovind-o mai departe, spunându-i încet, scuipând-o în faţă: 
–	Haide, târâtură, cheamă-l pe Dumnezeul tău în ajutor! Hai, spune-i să vină! 
–	Nuuuuuuu, te rog nu huli cele Sfinte, Vlaşine, nu huli! În ochii lui, trei luminiţe verzi sclipeau intermitent. 
 
Toate acestea s-au întâmplat însă cu foarte mult timp în urmă, tot să fie vreo 30 de ani. Doar unii îşi mai aduc aminte câte ceva, dar nu prea pot fi siguri că a fost aşa. Acum, părul lui Vlaşin, cândva negru şi aspru, era alb precum omătul ce cade valuri în iernile aspre şi reci din aceşti munţi.  
–	În noaptea asta va bate vântul, aşa-i, hangiule? Hai, spune-mi. Vlaşin se trase la o parte ca şi ars, reuşi totuşi să se stăpânească şi-l întrebă încă o dată pe hangiu, mieros: 
 
–	Domnul doreşte ceva? 
 
–	O ţuică mare, dar repede! Nu simţi şi nu îi văzu privirea ironică, dar auzi şuieratul ciudat ce ieşea pe gura străinului.  
Se întoarse ca un automat şi se îndreptă grăbit, gârbovit, spre tejghea. În vacarmul acela de râsete şi muzică abia reuşi să-l facă atent pe 
Grigorie, unul din angajaţii lui.  
 
–	Grigorie, mă Grigorie, du-te şi du domnului acela în negru de la masa din fund o ţuică mare. 
După câteva secunde acesta se întoarse înapoi mirat. 
 
–	Ce domn în negru, domnule Vlaşin? Abia acum mi-am dat şi eu seama, masa din fund am desființat-o demult, acolo nu-i nimeni. 
 
În jurul lui veselie, multă veselie. Oamenii beau, cântă sau vorbesc. 
–	Poate că mi s-a părut. Nu ar trebui să mai beau atâta. Începu să râdă de el însuşi. Fără să-şi dea seama, se uită pe peretele din spatele lui. Sticla icoanei, a icoanei celei vechi, era crăpată în mai multe locuri. Se frecă la ochi şi încercă să ducă sticla din nou la gură. Instantaneu simţi că nu mai are putere în mâini. Sticla căzu jos şi se făcu ţăndări. Se prăbuşi pe podeaua negeluită şi care mirosea a gaz lampant. Se prăbuşi horcăind, un cerc mare de foc îi strângea creierii ca într-o menghină şi o spaimă, o groază şi inexplicabilă teamă se instaură în el. 
Nimeni nu-l auzea, nimeni nu-i vedea suferinţa! 
 
Se uită instinctiv spre fundul sălii. De jos, de unde era, nu avea cum să-l vadă. Dar el, el îl vedea. Străinul acela în negru îşi bău ultima înghiţitură de ţuică, uitându-se la el cu o privire indiferentă, rece. Băgă mâna în buzunar şi scoase de-acolo o monedă galbenă ce-o aruncă spre el. Moneda se rostogoli pe tejghea, după care ateriză în faţa lui, direct în palmă. Era paralizat. Mâna îi era întinsă exact ca a unui cerşetor, iar moneda, moneda ardea ca şi cum ai strânge un bulgăre de jar în palmă. Carnea sfârâia îngrozitor, închise ochii, durerea era insuportabilă. Nu mai vedea nimic. Gura i se schimonosi într-un zâmbet răutăcios, iar din ochi începu să-i picure încet-încet sânge ce se prelingea de-a lungul peretelui murdar. Firişoare subţiri ce se îngroşau văzând cu ochii. Nu mai auzea nimic din ce se petrecea în jurul lui, doar un şuierat de vânt lugubru ce i se înşurubă în creier precum picurii de sânge ce se prelungeau neîncetat pe perete.  
Străinul ieşi afară, făcându-i o reverenţă silenţioasă! 
 
Dar nu poţi fi sigur niciodată de ceea ce vezi! 
 
Afară nu era nimeni, doar ceaţa groasă şi vântul ce zburleau încontinuu coamele brazilor. Un urlet prelung, sfâşietor, tăcerea spartă în mii de bucăţi.  
Din cârciumă ieşeau limbi de foc uriaşe ce încercau să ajungă la cer, să ardă fulgii mari care cotropeau pământul. Focul mistuia totul iar vălătucii mari de fum se contopeau cu ceaţa, un pact între tăcere şi moarte.  
 
Crucea aceea arsă pe jumătate era într-un fel de travaliu, se convulsiona. Se mărea, atingând dimensiuni deosebite, sau se micşora, devenind una cu pământul rece. Pe lângă ea, parcă prinse într-un joc, flăcări mici, albastre. Brusc, o fiinţă, un om cuprins de flăcări ieşi din acel iad. Ai zice că seamănă la statură cu Vlaşin. Încercă să stingă cu mâinile limbile de foc, scoţând nişte strigăte animalice, urlete ale durerii ce-l mistuia. 
Căzu în genunchi, ridicând pumnul ameninţător către noaptea neagră, dar imediat se prăbuşi într-o parte, rămânând nemişcat. Un trup pe jumătate ars, în noroiul amestecat cu zăpadă, zăpadă ce curgea din cer, din cerul indiferent şi întunecat. 
Chiar în faţa acelor ruine ce încă fumegau, o umbră, dar de ceaţa groasă nu poţi desluşi prea multe. Ai putea spune că seamănă cu acel străin! Stătea şi privea liniştită la ceea ce s-a întâmplat acolo, după care alunecă dusă parcă de valurile de ceaţă.  
Nu era nimeni. Doar vântul ce hohotea printre coamele brazilor.  
 
Sus, pe poteca ce urcă spre castel, trei luminiţe verzi stăteau nemişcate, ascultând tăcerea sumbră care se aşternuse peste pădure.  

—

—

—

---

—