Dacă e Marți, Iubiții mei din Palestina: Iuda şi Mahomed

—

În acel moment, Ioan a înțeles încotro se îndreaptă lumea privind chipul celui ieșit din ape, acele ape tulburi ale Iordanului:
În Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; Ca glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, și Duhul în chip de porumb a adeverit întărirea cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție.
Nu cred, dar nu pot fi sigur că nu-ți mai amintești, de ploaia amară și rece. Picurii ca niște mici pumnale curbate cădeau rectiliniu și uniform peste lumea înfofolită în sticlă și beton, peste mințile înfierbântate de alcool, peste rânduri mărunt tipărite și intelectualisme de provincie, peste mințile noastre, ale prietenilor tăi. Încă nu venise Mahomed, cel pe care l-au iubit atât de mult, cel care te-a fermecat cu ochii lui verzi, ochi de viezure mic și neîngrijit, coama neagră, abanos, trupul acela perfect, trupul lui Mahomed, acoperit doar de abayas. Atunci s-a supărat bietul Iuda, atunci când a venit Iubitul tău din Palestina.
Uneori, uneori da, da, da, gândurile noastre nășteau lacrimi și durere, sânge și spermă, dar Tu, Tu, Înțeleptule, luminos și blând, le prindeai ușor în căușul sufletului tău și suflând asupra lor le transformai în mici statuete de bronz: chipurile lui Mahomed. Ele rămâneau pe marginea drumurilor ce le băteam împreună, iar oamenii ce duceau caprele în taberele din deșert lăsau câte un bănuț, unul mic și, deseori, aurit.
Te-am așteptat, te-am așteptat rumegând răbdători timpul până ce ai reușit să urci cele patruzeci de trepte. Ceva mai mult de șase ore a durat totul...
... Șase ore a tot plâns Iuda
Șase ore s-a văicărit după dragostea pierdută
pe drumul Medinei
Acolo unde beduinii ucid nisipurile, galbene
nisipuri ce înghit Meca
Makka al-Mukarrama
Marea Moartă lucește ca un iatagan
Adio, lebede, zboară deasupra Profetului ce
plânge cu lacrimi de sare
Ei nu cred. Ei sunt aici și sapă mormântul gol
al esenienilor
Se aud pești în mijlocul deșertului
Boală e în inimile lor
Surzi, muți, orbi sunt ei
Peste căința lor îmi împărtășesc trupul cu Iuda
Sângele Profetului împroașcă templul lui
Solomon
Marele Preot și-a tăiat limba...
... Ne uitam și ne tot minunam văzându-ți geamantanul din piele de anaconda, paltonul elegant dar croit atât de sobru, negru, negru asemeni părului Tău. Șuvițele se zvârcoleau printre rafalele vântului înghețat. Iuda, mai știi cum Iuda săruta urmele pașilor tăi prin zăpada afânată: i-a înghețat obrazul de atâta sex cu oamenii de zăpadă.
Sper că îți mai amintești cum ne-am încolonat frumos, ordonat, ca niște recruți amărâți și înfrigurați. Eram înarmați cu niște mici geamantane și cu câte un taburet în mâna cealaltă, stânga, stânga de obicei. Tu???
Tu ai privit spre stația de tramvai, mărun-țindu-ți pașii, mângâindu-ne cu aspra-ți tăcere. Primul tramvai sosit în stația unde am poposit era 138 și nu mergea pe dealul unde erai așteptat. Oricum, orice am fi făcut, tramvaiul era înțesat de oameni, de priviri și ochi necurioși de prezența noastră acolo, o prezență într-un fel ieșită din comun.
Mai știu doar că cineva s-a coborât și a strigat la noi: Băăă, bă pletoșilor, cât costă scaunele?
Iuda, Iuda care vorbea la telefon cu pretorul Maximus s-a ridicat şi i-a spus ceva de la obraz. În acel moment, Ioan a înţeles unde se îndreaptă lumea, privind chipul celui ieşit din ape. Nu cred, dar nu pot fi sigur că nu-ţi mai aminteşti de ploaia ciudată şi rece. Picurii ei cădeau rectiliniu şi destul de uniform peste lumea învelită în sticlă şi beton, peste minţile înfierbântate de rândurile tipărite mărunt şi intelectualisme de provincie, peste minţile noastre, ale prietenilor săi.
Uneori, ele năşteau lacrimi şi durere, sânge şi ură, dar tu, Înţeleptule, frumos şi blând ca întotdeauna, le prindeai în căluşul sufletului tău, şi suflând asupra lor le transformai în mici statuete ale lui Buddha, care rămâneau pe marginile drumurilor ce le băteam împreună.
Te-am aşteptat, rumegând răbdători timpul, până ce ai reuşit a parcurge toate cele 40 de trepte. Totul a durat 6 ore. Ne uitam, ne minunam, ne uitam văzându-ţi geamantanul din piele exotică de reptilă, paltonul acela, sobru şi elegant, negru, negru precum coama ta ce zvâcnea în rafalele vântului îngheţat, se zvârcolea ca şi o vietate şi ea, erotică, exotică, prinsă în capcana unor teribili exploratori.
Sper că-ţi mai aminteşti cum ne-am încolonat. Frumos şi ordonat, precum nişte bieţi recruţi, recruţi ai măruntelor rânduri, dar înarmaţi cu mici geamantane şi cu câte un taburet în cealaltă mână, de obicei stânga.
Ai pornit spre staţie, mărunţindu-ţi paşii, mângâindu-ne cu aspra ta tăcere, pur intelectuală. Prima maşină sosită în staţia unde am adăstat. Era tramvaiul 138 şi nu mergea spre locul care te aştepta, ne aştepta şi pe noi. Oricum maşina era înţesată de oameni, de priviri absolut necuviincioase, nemulţumite de prezenţa noastră, oarecum ieşită din comun. Cântam cu toţii: This is the end, beautiful friend,/ This is the end, my only friend, the end,/ Of our elaborate plans, the end,/ Of everything that stands, the end,/ No safety or surprise, the end,/ I'll never look into your eyes/ Again.
Mai îmi amintesc că doar domnul Pilat sau Demetrius a strigat, a strigat cu capul ieşit pe geam, interesându-se de preţul taburetelor. Atunci unul dintre noi s-a ridicat în tăcere şi-a scris pe asfaltul crăpat şi plin de furnici cifra 33. În aceeaşi tăcere a revenit printre noi, s-a aşezat pe taburet şi ţi-a sărutat tâmpla. Tăcerea noastră, aşa cum o voiai tu, gravă şi pedantă, a fost taxată drept tulburare a moralei şi liniştei publice, dar vânzătorul le-a explicat că suntem străini. Iar tabureţii sunt darul pentru preşedintele ţării de unde presupunea el că venim.
În cea de-a doua maşină se aflau doar o vătmăniţă cu ochii aprinşi de lacrimi şi un ins cu mutră de şarpe care se ştergea pe mâini cu un prosop din care picura sânge. Probabil că era domn al doamnei ce conducea. Din îndărătul dioptriilor sale ne-a privit sec când ne-am aşezat pe tabureţi, iar tu pe geamantan în mijlocul nostru.
Abia după acest moment ai ales să ne vorbeşti.
Cuvântul tău care cădea liniştit, zbătându-se molcom, târându-se printre roţile tramvaiului, s-a aşezat uşor peste capetele noastre precum gluga unui călugăr iezuit. Cuvintele tale, dacă-ţi mai
aminteşti, căutau nu întotdeauna propoziţii încă nesufocate de omenească logică, propoziţii în care te întrebai oarecum maieutic, despre obligativitatea împlinirii în rânduri scrise mărunt a spiritului. Ai desenat, explicând privirilor noastre obosite, prin fraze meşteşugite despre acel ochi necesar tuturor pentru a se găsi în lume. Ne-ai descris răbdarea şi virtutea umilinţei, ne-ai povestit despre artă ca despre o punte între Rai şi Iad, desenând-o mai apoi ca şi o Cină la care pot participa şi un mic număr de martori.
Rugămintea-ţi a venit la urmă!
„Scrieţi”, ne-ai spus prin umilite cuvinte, „scrieţi un poem închinat luminii, întunericului, marilor mistere”.
La punctul terminus al călătoriei se găsea locul spre care se îndreptau. Ne-am coborât şi, alinindu-ne frumos, am pornit spre gară în tăcere, tăcere pe care tu o prelungeşti atâta – „Decât vorbe goale, scrieţi mai bine în tăcere!” cuvintele tale se rostogoleau rupând fâşii din trupurile oamenilor. Ne-ai făcut semn unde să ne aşezăm pe tabureţii noştri, iar tu ai descins spre casa de bilete. Peronul era aproape pustiu. Pe o bancă, câteva scânduri bătute în cuie, clipocea o bătrânică, strângând la piept un veşmânt croit prost şi punctat ici-colo de pete cafenii. La colţurile sălii de aşteptare, copii rebegiţi de frig se jucau cu fulgii de zăpadă ce curgeau din cerul înalt ca un hambar săsesc. Joaca lor cu fulgii era supravegheată de poliţistul care se întreţinea cu o tânără fardată violent, tânără care râdea pervers.
Am aşezat în linişte tabureţii şi în aceeaşi linişte am început să scriem poemele. Când ai venit. E posibil să-ţi mai aminteşti, iubite prieten, noi scriam ultimele versuri.
Te-ai aşezat pe geamantan, începând să le citeşti cu ochii tăi albaştri, cu sufletu-ţi de mare poet.
Când locomotiva a şuierat prima dată, tu ai lipit poemele pe micile noastre geamantane şi ne-ai poruncit calm să ne ridicăm. Ne-ai sărutat pe gură, spunându-ne la ureche, pe rând:
– Îţi mulţumesc, Ioane!
– Îţi mulţumesc, Petre!
– Îţi mulţumesc, Pavel!
– Îţi mulţumesc, Luca!
– Îţi mulţumesc, Matei!
– Îţi mulţumesc, Toma!
– Şi ţie… Iuda!
La al doilea şuierat, ai asaltat scările înalte ale vagonului şi ne-ai dat fiecăruia o carte. În schimbul ei noi îţi dăruiam micile geamantane însemnate cu un fier roşu. Am început să plângem cu lacrimi mari, mari cât boabele de struguri, iar din palmele tale fine şi delicate a început să curgă sânge. Sânge care se prefăcea în litere. Apoi în cuvine neînţelese, ilogice, cuvinte ce alcătuiau fraze ce se înşiruiau de-a lungul peronului spart şi năpădit de buruieni şi o galerie de viţă sălbatică.
La al treilea şuierat, tânăra fardată violent a izbucnit în plâns, hohotind, te implora să nu pleci.
Poliţistul şi-a aruncat arma, cătuşele şi bastonul într-un boschet după care s-a apropiat de noi, de tine, cerându-ţi o carte. Cartea mustea a sânge.
Abia după ce a plecat garnitura, ne-am luat inima-n dinţi şi-am început să răsfoim pagini. Doar umbre de litere, ideograme, semne umbrite ce creionau paginile albe. După ce coma ta a dispărut în valurile de ceaţă ce dădeau ocol oraşului, am început să îngânăm un fel de cântec alcătuit din nişte umbre rămase aşa din vremea lui Tomas de Torquemada, Marele Inchizitor. Ştiu că nu l-ai iubit deloc şi de asemenea cântecul nu ţi-ar fi plăcut. Versurile în mod sigur.
Suntem deja rataţi sau iertaţi??? Cuvinte copulau cu ceaţa groasă şi indiferentă născând fraze de abur de fum ce căutau cerul. Asemeni fumului ce se ridica din miile de neguri ale „vrăjitorilor”. Glasurile noastre rămâneau suspendate între peronul pe care lighioane umede jucau „Paradis” şi valurile de ceaţă reci şi înfricoşătoare.
Timpuri de lacrimi, de sânge, Păcatul e virtute, Mustește-a viaţă, Cruci albe colindă morminte, Te du, Doamne, Te du, Ascultă DVD-ul pe care am pus Mâhnirea Ta. Lumina piroanelor tale, Înghite-o, Şerpi nasc ouă roşii, Încondeiate cu palmele tale, Pe cer nori tumefiaţi, Scriu, scriu străine nume de Tine, Te du, Doamne, Colindă biserici de carne, Dar, păzeşte-te! Pe urma-ţi calcă Antihristul, Născut din orgasmul cuvântului, Din nepricepute tocmeli asupra Lui, Păzeşte-ne de viermii albi, Ce pasc pe câmpie la idele lui Marte, Iar viaţa cu sforile morţii o leagă.
Apoi ne-am sărutat pe obraji, pe umeri ne-am sărutat, pe picioare, după care ne-am îndreptat fiecare în direcţia în care stătea așezat taburetul. Doar Iuda a plecat într-o direcţie necunoscută.
Ai să mă ierţi, iubite prieten, dar nici nu m-a împroşcat bine arătarea aceea trufaşă cu mizeriile ei şi eu am deschis din nou cartea. Propoziţia era lizibilă:
„Dacă vă voi spune, nu mă veţi crede!”

—

—

---

—