Dacă e Marți… Povestiri din altă dimensiune: Acolo unde s-a sfârşit eternitatea

—

Dacă e Marți, e rândul meu, al reporterului special să vă ”încânte” sau să vă ”descânte” cu cine știe ce producții literare. Iată-mă-s cu o altă povestire SF, așa li se spunea la începutul anilor 90, de fapt e vorba de niște povestiri fantastice, în mare parte, variantele lor originale fiind scrie în anii 1987, 1988, 1990, 1991. Sunt povestiri de alt soi, de altă scriitură, o altă partitură se ”cânta” atunci. Ele sunt rescrise, practic, nu sunt gata, dar aici aveți o variantă mai diferită de original. Povestirea a văzut cu 30 de ani în urmă lumina tiparului, fiind publicată în revista de cosmologie, parapsihologie și literatură SF : Univers SF dar și în vechiul ziar ”Ecoul” . 


Privirea-i cădea alene, plictisită aproape, pe cerul ce se adâncea în verdele nepătruns. Sari ! Soarele cel alb îşi lua rămas bun pentru o lungă perioadă de timp, un nou ciclu încheiat, lăsîndu-l pe Huo să-şi depene amintirile astrale, torcînd fuiorul nopţilor huoniene, îmbrăcînd totul în mantia-i verde-albastră.
- Bine-ai venit, Huo ! răspunse mogîldeaţa în derîdere, privind cerul în care, se topeau deja, ceţuri verzi-albastre. Îşi aţinti ochii ei mici şi mulţi drept înainte. Începu să facă salturi ! Salturile pentru a ajunge la acele Pahis, Pahis florile roşiatice , cu tulpini groase şi lungi – seva, seva vieţii ei. Apucă cu cele treisprezece mîini o tulpină şi începu să-i extragă esenţa pînă cînd, din aceasta, nu mai rămase decît un pai, gri la culoare, care la prima adiere se va transforma în praf, praf care în perioada Sarii îl găseai pretutindeni în uriaşe grămezi- pietrificatele valuri.
Mînca fără vreo grabă, gîndindu-se la o mulţime de lucruri, fără o prea mare importanţă pentru această existenţă: să-şi încheie lucrările la piramida cea mare, ştie el sigur că a mai existat o copie într-un oarecare sistem galactic, să înceapă recoltarea frunzelor Kaay, fără de care nu va putea tăia sticla, atât de  folositoare la alcătuirea faţadelor acelor clădiri înalte, simularea unor războaie, aşa cum doar el ştie să facă, să… “atîtea, atîtea sînt de făcut”, îşi spuse el în gînd.
Dar nu mai apucă să-şi ducă meditaţia la bun sfîrşit în căutarea unor noi idei, căci totul fu bulversat de un zgomoat puternic, chiar necunoscut.
Făcut ghem, se lăsă în voia curenţilor asilici, o tufă de scaieţi alergînd pe-o stearpă cîmpie, curenţi care–l plasaseră aproape de sursa de la care venea zgomotul. O vedea foarte clar: era o construcţie ciudată ce se odihnea, fără vreun gînd înconjurată de ceţurile verzi-albastre. Începu să cînte, un fel de arie dintr-o operă bufă:
“Fii mîndră şi plăcută la înfăţişare
În straie noi să te îmbraci acum, 
Superbă, mare şi neînţelasă, eşti tu Sarii-Hounia
Iarăşi avem dragi oaspeţi,
Din neantul spaţiilor şi lumilor ce sunt.”
Brusc, simţi nişte unde ciudate, fără vreo rezonanţă anume, că încep să-i biciuiască sistemul nervos.“În interiorul construcţiei fără gînduri există o fiinţă superioară, cu un nivel intelectual şi energetic destul de ridicat. Hm ! Pe marii Salamizi ai tăi, Sarii-Huonia, este un miros nu chiar atît de necunoscut, aduce…”
Se destinse brusc  şi luă poziţia de studiu, una din transformările sale preferate – a gînditorului şi-a marelui înţelept ! În această poziţie îşi continuă gândurile: “musafirii trebuie primiţi decent”. Ştia că încalcă legile ospeţiei şi-a bunei înţelegeri, chiar eticheta , dar era curios ce era în interior ! Oricum, gândurile sale erau clare: “Ce ştiau Vechii Nomazi de ospeţie şi bună înţelegere, ca să nu mai vorbim de etichetă ! Ce timpuri, hm, ce timpuri. Hei, Mari Salamizi, aţi terminat de făcut careul cu meandrele acelor timpuri, he, he, ce timpuri !
- Bine-ai venit pe Sarii-Huomia ! Înţeleaptă-ţi hotărîrea de-a poposi aici, aici unde începe Paradisul. Mă numesc MA-WEN-KU, căutător de mistere în noapte huonică, menestrel al zilelor luminate de Sarii. Lumea noastră îţi aparţine, Puternicule şi Slăvitule Călător, mare sculptor al eternităţii triale. Umanoidul asculta cu-o nedisimulată uimire tirada mogîldeţei exprimată în propriul lui limbaj. Înţelesese că trebuie să intre în acest joc al cuvitelor: “probabil că sunt nişte fiinţe care ţin mult la fostul protocol al întîlnirilor de gradul trei, ce tîmpenie crasă !” Continuă cu glas tare:
- Bine te-am găsit nobile şi înţelept MA-WEN-KU, energie superioară şi consecventă în lăudabila versificaţie, mare menestrel al cîntărilor provenite din lumină şi sfere. Eu mă numesc YAMIR şi sunt rătăcitor prin dimensiunile obosite, cronicar al nobilelor familii din toate şi de peste tot. M-a ajuns şi pe mine Măria-sa Timpul din urmă. 
Ascultă: Obosit îmi este suflul/ Puzderie stele nomade,/ Adîncite-n marea taină/ Se-aştern iar spre visare/ Te voi lăuda printre popoare, Doamne/ Te voi cânta printre neamuri/ Căci mare este bunătatea Ta şi se înalţă mai presus de ceruri!
Mogîldeaţa se închină ceremonios, după care spuse:
- Acest gest este omagiul, recunoştinţa, pentru cei care laudă splendorile triunghiului existenţial ! Vă rog, vă rog continuaţi.
 - Aşadar, sunt ultimul din cei Trei Marchizi, porniţi din străfundurile timpului în căutarea acelui perimetru botezat  de Noii Barbari –Paradis-  pentru a cere Venerabilului Nazaritean  nemurirea pentru aceştia.
- Ecce Homo ! exclamă mogîldeaţa, Noii Barbari, după cîte ştiu, sunt adepţii unui mod arhaic şi perimat de colonizare a Universului. Pe-aici, prin zonă, nu prea s-a auzit de ei, poate ceva vag masonic , foarte vag. Apropo, crezi că sunt aşa de importanţi ?
Răspunsul umanoidului nu se lăsă prea mult aşteptat:
- Şi eu sunt originar de-acolo. Înţelegi, cred, la ceea ce mă refer, iar interesul nu este numai al lor. Mi-au acceptat, fără crîcnire, condiţia pusă de mine, dacă reuşesc, voi deveni…hm…, cum îi spune, ah, da, voi deveni Dumnezeu. Hologramele mele vor împînzi sistemul galactic ! Totuşi, ar mai fi ceva: rătăcirile mele trebuie să se oprească undeva, aşa că vreau să-i cer Venerabilului Nazaritean  un loc în grădinile sale nesfîrşite.
- Lăudabilă intenţie, Yamir, viitor Dumnezeu în periferice galaxii ! 
Ochii mogîldeţei scăpărau mici scîntei din ironia ce mocnea sub suprafaţa calmă şi înţelegătoare. Umanoidul nu înţelegea, sau se făcea că nu înţelege, sclipirile “inocente” din ochii mogîldeţei şi dori să continue mai departe tirada cuvintelor însă, gazda sa îl opri:
- Divine şi Luminate YAMIR, nu vreau să încalc eticheta, dar în numele hamaryzilor, sălăşluitori ai acestei sfere, aş vrea să ştiu dacă cauţi ceva anume sau pe cineva anume?
- Nepătrunse sunt Căile Spiritului, nobile MA-WEN-KU ! De-aici am primit, prin coduri doar de mine ştiute, Semnalul, lumina verde că cel de-al doilea Marchiz a găsit drumul spre Paradis, numit arhaic Rai. Sute de mii de perioade au trecut de-atunci peste Sarii Huonia, fără să mai ştiu ceva de Onorabilitatea-sa Marchizul Noartru. Sacralitatea-sa a lăsat şi un semn către acel drum. Apropo ! Cred că informaţia următoare nu s-a şters din ancestralul tău - această sferă face parte, de sute de mii de perioade din dota Casei de Noartru-Cruzy-Yamir. Dar să revenim, cît despre Primul Marchiz, acesta a rămas doar o vie legendă în hiperspaţii, o vie dar necunoscută legendă !
În ochii mogîldeţei, sarcasmul şi revolta se topeau una într-alta, se adînceau precum cerul în ceţurile verzi-albastre.
 - Marii Salamizi, Luminate şi drag stăpîn Yamir, îţi pot spune ceva mai mult despre acel humanoid care-a poposit aici. Dar urmele paşilor săi se pierd în negura perioadelor ce-au trecut şi-n uriaşele grămezi de praf Pahis... SAPHIA MELAO BUUL VEAL EALL !
 - Ce-ai spus ? întrebă humanoidul nedumerit.
- Este cel mai politicos şi necesar mod de exprimare cînd vrei să te adresezi Marilor Salamizi ! Ar însemna: “Iubirea şi dreptatea să vă fie veşnica stea călăuzitoare, puternici stăpîni”
- În sfârşit, lasă asta, cam pe  unde sunt aceşti Salamizi? Trebuie să-mi spui, doar eu sunt stăpînul !
- Drumul către ei, mărite stăpîn, este asemănător cu cel înspre Paradis, adică sinuos, schimbător, flexibil ca şi timpul!, vocea lui MA-WEN-KU, amară şi revoltată  era un amestec, tot timpul controlat, nuanţă străvezie de politeţe şi  sarcasm. Departe, acolo în aspre orizonturi, Huo ţesea mai departe pînza de ceţuri verzi-albastre peste sfera ce înota în stepa semănată cu sori şi roiuri de stele, cînd, cei doi, ajunseseră pe vîrful unui deal înalt. Praful Pahia pietrificat , acesta era dealul ! La baza acestuia, în vale, se deschidea o panoramă care ar fi scos şi din corzile vocale ale celui mai sobru şi umblat călător, strigăte de uimire.
Lui Yamir nu-i venea să creadă, creierul său refuza să perceapă această realitate, aşa ceva nu văzuse prin toate peregrinările sale. Mogâldeaţa îi simţea uimirea ce-i dărîmase oaspetele complet, chiar îi făcea plăcere. Gîndul său se ascunse bine: “El, stăpînul nostru, al tuturor…” rîse încet, indiferent. 
- Ce se vede acolo, Luminate şi Divine Yamir, este o piramidă pe care am mai construit-o cîndva. Acum am preferat să o reconstruiesc de sus în jos ! Nu găseşti că este mai curioasă, inteligentă, exotică chiar ? N-am terminat-o, însă după ce vei găsi mult căutatul drum, o voi termina.
- Dar piramida, construcţiile astea înalte din beton  şi sticlă ce ating cerul ? … Nedumerirea şi necunoscutul aduceau vibraţii noi în timbrul vocii lui Yamir.
La auzul ultimelor cuvinte MA-WEN-KU zîmbi nedefinit după care spuse: 
- Chiar aşa de importanţi crezi că sunt Noii Barbari ? Numele lor nu este făcut să dăinuiască ? Ţi-am mai spus, am auzit ceva foarte vag despre ei, este drept, cunoşteam ceva din trecutul lor, poate şi ceva din viitor. Neştirbită va rămîne măreţia Universului !
- De toate acestea,  MA-WEN-KU,  subconştientul meu îşi aduce foarte bine aminte. Sculpturi, pînze desenate, foile tipărite. Uite de exemplu,  această construcţie, sunt sigur că, cîndva, se numea biserică, iar celelalte sunt temple, tot un fel de biserici !
- Arhaic şi periferic, mod de-a te adresa Venerabilului Nazaritean, neînţeles chiar de Marii Salamizi, care au înţeles orice mod de exprimare din Univers, stăpîne drag Yamir !
La auzul ultimelor propoziţii, Yamir îşi mută privirea din acel loc, dincolo de nişte maşinării ciudate, privirea-i aceasta alunecă precum o tîrîtoare prin jnepeni, acolo unde se auzeau zgomote puternice, se vedeau fum şi flăcări.
- Acolo, presupun că se poartă demodatele războaie ! Cumplit mod de-a vă exprima inteligenţa, forţa creativă şi spiritul luminat. Nu găseşti că este aşa, Înţelepte MA-WEN ?
- Divine Yamir ! Cu iertare, dar greşeşti în splendoarea ta de stăpîn al acestei sfere ce cu sfială ţi-a căzut la picioare ! Divine, sunt doar simple simulări a unei stări, nedefite pentru noi, caracteristică Noilor Barbari. Pe hamaryzi i-au interesat, întotdeauna, extremele.
- În sfârşit, cinstite MA-WEN-KU ! Simţurile mele îmi spun că semnul celui de-al doilea Marchiz este aproape şi nerăbdarea mea creşte !
- Puţină răbdare Divine şi Nobile Stăpîn ! Vom adăsta o infimă perioadă, nu mult, cît Huo îşi va termina de ţesut pînza verde-albastră, luminîndu-ne, după aceea, cu respect şi mare dragoste,  în căutarea paşilor noştri de dinainte...
Cerul, se adîncea tot mai mult în oceanul verde-albastru al pînzei de ceaţă toarsă de Huo. Precum un bunic, acesta povestea  legende rămase demult sub zgura timpului, îngropate în stepa plină de sori şi puzderii de stele. Yamir deschise ochii, meditaţia îi făcuse bine, dar spiritul celui de-al doilea Marchiz nu l-am putut găsi nicăieri. Simţea că trebuie să se grăbească, “Aici timpul nu-mi mai aparţine”, îşi spuse-n gînd ! Iar el, nu venise degeaba pînă aici, doar că Noii Barbari îl vor zeifica, ci pentru a cere, prima dată ceva pentru el... el … nu era veşnic ! De-aceia, acum, nerăbdarea se zbătea în el ca şi o corabie pe-o mare dezlănţuită, aşa că începu să-l caute din priviri pe acest MA-WEN-KU. Îl zări la câţiva paşi de el: O arătare ciudată şi cuprinsă de frisoane, aşa i se păru lui !
Îşi încordă auzul pentru a înţelege bolboroseala, un fel de incantaţie stranie ce ieşea din, ceea ce cu greu Yamir putea numi gură. Pentru prima dată avea sentimentul de incapabilitate. Gîndurile lui MA-WEN erau imposibil de prins. Reveni la bolboloseala mogîldeţei: amestec de terriană veche, combinată cu cîteva idiomuri folosite în galaxiile periferice. Un fel de monolog tărăgănat, ai putea spune o chemare nedesluşită:
“Sunt unii, rătăcitori fără drum
Ce privesc la neputinţa cărnii lor
La ele, albele şi domesticele ierburi galactice
Se unduiesc în atemporal !
Fragmentarium de epopee:
Minusculi sori îşi iau rămas bun de la stele, 
Capcane cărări se deschid în găuri negre,
Veşnicia nu-i dată să fie luată !
Mari Salamizi, mai este oare vreme ?”
Yamir clătina din cap a îngrijorare… Răspunsul mogîldeţei veni imediat:
- Încă puţin Divinule Yamir ! Potoleşte-ţi nerăbdarea, un stăpîn trebuie să înveţe ascultarea de sine însuşi, altfel… 
Miile de valuri cenuşii – pietrificatele Pahis – aveai impresia că vor să spargă linia ce uneşte pînza verde-albastră, tot mai diluată, cu griul mohorît şi neputincios.
- Huo şi-a cam terminat de-şi povestit nemaipomenitele legende, dar aşteptă cu nerăbdare şi bună cuviinţă, copia sa, mai palida Sarii !
Încă puţin Divinule şi Venerabilule Stăpâne, am început să gustăm din esenţa drumului spre Paradis !
La cîţiva paşi în urma mogîldeţei, venea, abia tîrîndu-şi picioarele, un bătrîn: slab, deşirat, cu ochii adînciţi în orbite – fantoma acelui Nobil Rătăcitor, a cărei faţă era încrustată de doi ochi, de-o luciferică frumuseţe din care ieşea cîndva o lumină ce chema Griul, numit Yamir !
- Vei vedea şi tu, Nobile Stăpîne, imensele grămezi de praf Pahis, frumoasele flori roşiatice cu tulpinele lor frumoase şi înalte şi, poate vom găsi, pînă la urmă cărarea adevărată. Hm, ah, da, uită-te şi tu, se vede un indicator. Acum vom şti dacă ne-am rătăcit sau nu !
Cîmpia acoperită de praful cenuşiu începea să-şi adune valurile pietrificate, valuri care se adânceau în crepusculul alb al pînzei de ceţuri ţesută de Sarii, Sarii cel palid. O lumină anemică începu să cadă peste nişte oase albite şi-un craniu ale cărui orbite căutau dincolo de linia ce uneşte cerul cu pămîntul, cădere acompaniată de valul cald ce sufla în brize uşoare. Dar, dacă, pleci urechea atent la vîrtejurile de aer ce poartă praful de colo pînă colo, vei auzi bolboloseli ciudate. O tărăgănare, o incantaţie-chemare, spuse într-o limbă veche:
“Sarii-Huonia ! Tu, Sarii-Huonia,
Aici un biet an ţine, cît două mii obişnuiţi,
Aici nici veşnicia nu e veşnicie
Iar Salamizii Mari în Pahia, cu toţii s-au unit,

Aici este antimaterie care gravitează,
Şi găuri negre, capcane fără fund.
Iar Venerabilul Nazaritean ,
S-a petrecut din toate cîte sunt”

—

---

—