Dacă e Marți… Atunci când se va termina podul

—

Altă povestire SF- Dacă e Marți, e rândul meu, al reporterului special să vă ”încânte” sau să vă ”descânte” cu cine știe ce producții literare. Iată-mă-s cu o altă povestire SF, așa li se spunea la începutul anilor 90, de fapt e vorba de niște povestiri fantastice, în mare parte, variantele lor originale fiind scrie în anii 1987, 1988, 1990, 1991. Sunt povestiri de alt soi, de altă scriitură, o altă partitură se ”cânta” atunci. Ele sunt rescrise, practic, nu sunt gata, dar aici aveți o variantă mai diferită de original. Povestirea a văzut cu 30 de ani în urmă lumina tiparului, fiind publicată în revista de cosmologie, parapsihologie și literatură SF : Univers SF dar și în vechiul ziar ”Ecoul” .

- Cînd se va termina podul îl vom înfrunta îl vom înfrunta pe cel ce se cheamă Dumnezeu ! Vom fi egali cu Universul
Mii de fiinţe bipede dădeau năvală pentru a vedea Sublima Minune, cel peste care se va trece dincolo...

Veneau cu sutele, cu miile, pentru a-l vedea şi bineînţeles pentru a ajunge şi ei Acolo. Într-un fel sau altul toţi sacrificaseră ceva scump şi drag pentru construirea acestuia, dar nu aveau de unde să ştie că Sublima Minune… Priveau extaziaţi, cu ochii aţintiţi în sus, cum primii încep să-l traverseze dispărînd în ceaţa groasă ce-l înconjura – pînă dincolo drumul era lung… 
Cine sunt ei ? Cine este el ? Cine sunt toţi ? Dar, oare, cine sunt eu? 
La această întrebare se răspunde clar şi răspicat, în poziţie de drepţi: “numărul 4563567 este gata pentru sacrificare !”
Da ! Dar de atunci, de la MAREA TRANSFORMARE, de cînd cei de Dicolo au tăcut, războiul a rămas doar un cuvînt, ca oricare altul, o stafie ce aleargă de colo pînă colo. 
Himera noastră ! Ne antrenăm continuu, nici o secundă nu rămîne liberă, trebuie să fim pregătiţi să-i înfruntăm, datoria noastră este să impunem oricui şi indiferent de mijloacele folosite – ce-a de-a doua Mare Transformare. Dar nu avem cui…
… - Vom construi ceea ce nu s-a mai construit pînă acum niciodată. Peste el vom trece dincolo de infinit. Acolo ne vom regăsi mai puternici. Ei  nu mai contează, nu vor mai exista, măreţul meu proiect îi va transforma în şobolani, şobolani ce vor fugi înfricoşaţi de măreţia sa în găurile lor adînci şi infecte. Dincolo este stăpânul tuturor ! Îi vom demonstra că noi suntem stăpînii şi nimeni altcineva! Vorbise El, Arhitectul, Umbra Veghetoare ! Cu pelerina lui neagră, imensă, cu profilul său acvilin, ce încadra o faţă de-un alb ce mergea dincolo de ceea ce ar fi adevărata culoare, cu ochii mari şi negri ce îşi căutau lumina în spaţii întunecate şi reci, era prezent pretutindeni.
- Cînd se va termina podul îl vom înfrunta îl vom înfrunta pe cel ce se cheamă Dumnezeu ! Vom fi egali cu Universul ! … Abia atunci voi veţi putea gîndi din nou. Hologramele Umbrei Veghetoare, sau poate ea înseşi, te urmăreau de pretutindeni, în acest fel construcţia se înălţa cu o rapiditate fantastică 
“Aceasta este Izbăvirea”! Dictonul-nuanţă de lumini şi umbre ce-ţi anihilau voinţa, îţi arătau scopul precis al existenţei tale – bucuria şi fericirea de-a munci o viaţă întreagă în schimbul unei bucăţi de pîine veche şi întărită. Cum de mai poţi spune, cînd pîinea ţi-e asigurată, de zilnicii mii de morţi, sufletele celor care s-au împotrivit, acum alungate de colo pînă colo în lumi ce-şi pleacă capul umilite în faţa celui fără de formă.
Însemnări găsite pe barele groase ale podului:
“Bucată de pîine, mi-e groază de mîine
Existenţa-mi legată c-un lanţ de aur,
De costumul cu cravată, de genţi pentru voiaje…
Adio, deci, bucată de pîine
Nici asta n-o vom avea la masă mîine, o biată bucată de pîine.”
- Pe cei de dincolo îi aşteptăm de mult, de foarte mult timp. Se pare că nu mai au de gînd să vină. Sincer să fiu … nu prea îmi amintesc ca ei să fi atacat vreodată, iar noi, noi nu putem face acest lucru, ar însemna să călcăm Convenţia Marii Transformări. Nimeni nu poate face acest fapt, dar mă întreb: totuşi, înafară de noi, cine ar mai pute-o face ? Cine se poate împotrivi sutelor de mii de soldaţi, care aşteaptă un singur semn, linia verde, soldaţi care ascultă în fiecare minut faimosul “APEL CĂTRE CONŞTIINŢĂ”
Legea 1: Nici un efort nu este destul de mare pentru pregătirea ta ! 
Leegea 2: Efortul este cheia pentru a atinge perfecţiunea !
Legea 3: Dirijează-ţi şi canalizeazaă-ţi întreaga energie pentru a şti să te sarifici impunînd Cea de-a doua Mare Transformare.”
Şi mai este un element, foarte important, în afara celui că nu poţi încălca Convenţia – anihilarea cîmpului energetic creat în era Primei Mari Transformări, atunci cînd am fost izolaţi de ei ! Nimeni nu are voie să facă acest lucru, cu toate că toţi avem dispozitivul necesar la îndemînă. Doar El. Excelenţa sa generalul, Divinitatea – Sa  poate hotărî cînd şi cum. Se spune că este înalt, bine făcut, cu ochii de culoarea oceanului în furtună ce-şi aruncă nervos ucigaşele valuri pesta amiezi indiferente şi ploioase. Există chiar zvonuri că ar fi întotdeauna printre noi, de aceea i-am spus Atotprezenta Umbră. Dar nimeni dintre noi, nimeni nu-şi aminteşte să-i fi dat vreodată raportul…

… Sus era cald, chiar foarte cald, dar celor rămaşi jos le era din ce în ce mai frig. ei erau copiii copiilor celor plecaţi să construiască podul. Majoritatea din cei plecaţi nu s-au mai întors, doar cîţiva şi aceia orbi ! Asta din cauza luminii puternice, care, spun ei, există sus. 
- Şi cînd se va termina ?, întrebau cei mulţi,
- Cînd veţi vedea, iar noi vom auzi semnalul Umbrei Veghetoare !, le răspundeau orbii. Atunci cei mulţi plecau capetele umilite, nu mai întrebau şi nu mai spuneau nimic – Veghetoarea Umbră nu poate fi întrebată, ea nu era un constructor oarecare, era Arhitectul !
- Acolo sus, doar cei aleşi ajung !, strigau orbii către mulţimea adunată în jurul lor.
- Nu este drept, strigau cei tineri, Veghetoarea Umbră a promis că toţi vom trece Dincolo !”
TOT CE SE POATE! DAR CEL MARE NU-ŞI VA ŢINE NICIODATĂ PROMISIUNEA FĂCUTĂ CELUI MIC !
- Să mergem sus !, strigau tineri. 
Gloată răzvrătită, fără ţinere de minte. Plecau ! Plecau suindu-se pe scările înecate în ceaţă ce se înălţau dincolo de cer. Nimeni nu a mai auzit de ei vreodată, cine ar fi avut curajul să mai întrebe de ei ? Nimeni ! Iar frigul, frigul se făcea tot mai pătrunzător ! Cu umbrele sale viclene din ceaţă îi amăgea pe cei de jos promiţîndu-le o moarte sigură şi uşoară. Acum, acestor urmaşi ai celor plecaţi, nu le venea să creadă, doar Umbra Veghetoare le spuse să aibă răbdare, dar nu le pomenise nimic de frig, foamete, dar mai ales de  moarte. Iar peste toate se adaugă, ar fi picătura ce umple paharul, orbul a jurat că este aşa – stăpînul stă acolo sus şi că va fi primul care va trece Dincolo. 
Însă paharul nu s-a umplut, mulţimea se retrăgea la locul unde frigul nu pătrundea, încă, cu viclene ceţuri aducătoare de moarte. Nici moartea nu a putut dărîma soclul încrederii în El, bieţii încă  aşteptau semnalul…
Atunci ! Atunci cînd a apărul ceaţa. Ciudată şi deasă, abia atunci a fost dată alarma, alarmă de gradul 0 !
- Atacă ei , strigau comandanţii.
Puţini dintre noi îşi mai aminteau de fapt cine sunt ei ! Dar acum exista un singur gînd, o singură variantă – să impună cea de-a doua Mare Transformare. Hm, mintea mea, minţile noastre nu vor să perceapă penibilitatea situaţiei – în spatele valurilor de ceaţă nu era nici măcar un singur inamic, ci ceva mai ordinar şi abject: Frigul ! Un frig pătrunzător îţi îngheţa şi măduva în oase, o mireasmă a unei morţi lente cu visuri despre o copilărie şi-o adolescenţă, fericite clipe – trăite cîndva. Deasupra noastră, în noi, plutea stupefacţia totală: cui vom impune, cui vom demonstra pregătirea noastră, forţa noastră, cui ? Valurilor de ceaţă ce aduceau frigul, lor puţin lor le păsa de noi, de ce simţim noi. Totuşi, aşteptam să atacăm. Aşteptarea se prelingea pe lîngă noi ca şi un animal ce mănîncă doar hoit, dar semnalul verde nu venea. Cîmpul energetic era toa acolo, intact, iar Excelenţa sa nu mai era de găsit, doar la semnalul lui puteam … pe cînd frigul, lui nu-i păsa, era tot mai necruţător în alegerea victimelor, şi, ceaţa tot mai deasă. Te izola de cel de lîngă tine, un fel de ploaie măruntă ce-ţi îngheţa, încet, sufletul.
… Mii de fiinţe bipede dădeau năvală pentru a vedea SUBLIMA MINUNE, cel peste care se va trece Dincolo !
Sus, sus, ha, ha, ha, răsete de nebunie colectivă, nu era aşa cum au crezut EI, cum au visat atîta amar de timp, ai vrea să strigi: mincinosule, trădător de conştiinţe şi idealuri. Urlete de neputinţă şi revoltate penetrau pe lîngă tine – din pod se bifurcau milioane de traverse, de lăţimea unei tălpi de om, a căror capăt se pierdea în ceaţa deasă. Erau năuciţi, nu mai ştiau ce să facă, iar cei de sus erau presaţi de cei de jos să meargă mai departe, aşa că, fiecare o luă pe o bifurcaţie. Nimeni! Nimeni nu o văzu, linia, linia de la care se bifurcau celelalte: îngustă, mult prea îngustă pentru a putea merge pe ea, poate de aceea nimeni (…) 
Acolo, după norii groşi de ceaţă, acolo se gîndeau toţi că vor găsi Infinitul. Nuuuuu ! Ar fi imposibil ca Umbra Veghetoare (…), nu, nu, este o crimă să te-ndoieşti de cuvîntul Înalt Fericirii-Sale, o crimă pentru care nu există pedeapsă. Însă acel Dincolo nu prea există, doar alte şi alte bifurcaţii, pe care, veneau alte fiinţe bipede ce semănau perfect cu EI, avînd nişte unelte care în vechime se chemau arme. Era prea de tot: de alţii care să ajungă dincolo, nici măcar nu a fost vorba. Cineva a minţit sau mulţimea nu a înţeles bine ?
- Uraa ! Uraa ! Înainte, tot înainte, doar prin puterea noastră vom impune ce-a de-a doua Mare Transformare. 
Impactul a fost dur: cel ce trăgea cădea odată cu cel ucis în abisul ce se deschidea sub ei, în ei.
Iar din acel abis, nu veneau numai valuri de frig ci şi mulţimea ce vroia să treacă DINCOLO de INFINIT, pentru a-şi arăta puterea şi forţa, pentru a se regăsi înfruntîndu-l pe Dumnezeu !
Departe, foarte departe de toate acestea, pe acea linie îngustă, cu paşii rari, cu o mantie imensă, neagră, mergea o fiinţă ce nu se uita deloc înapoi, urmele paşilor trădau o totală indiferenţă, nepăsarea obraznică. Cei de jos ar jura că este Arhitectul, Umbra care Veghează, dar pe ceea ce văd cei de jos nu poţi avea încredere niciodată. 

—

---

—