Dacă e Marți… Povestea 4- Poteca pentru nicăieri: Ce poate fi după un cerc mai mic? Unul, ceva mai mare

Dacă e Marți, e rândul meu, al reporterului special să vă ”încânte” sau să vă ”descânte” cu cine știe ce producții literare. Iată-mă-s cu o altă povestire SF, așa li se spunea la începutul anilor 90, de fapt e vorba de niște povestiri fantastice, în mare parte, variantele lor originale fiind scrie în anii 1987, 1988, 1990, 1991. Sunt povestiri de alt soi, de altă scriitură, o altă partitură se ”cânta” atunci. Ele sunt rescrise, practic, nu sunt gata, dar aici aveți o variantă mai diferită de original. Povestirea a văzut cu 30 de ani în urmă lumina tiparului, fiind publicată în revista de cosmologie, parapsihologie și literatură SF : Univers SF dar și în vechiul ziar ”Ecoul” .

Cabana, acoperită de olane roşii, strălucea îmbietor în razele soarelui ce se pregătea să asfinţească. De-aici, din drum, se observa foarte bine terasa: dale din marmură albă ce formau o alcătuire aproape absurdă. Dincolo de ea, doar neantul, prăpastia !
În urma paşilor săi se unduia, indiferentă şi aceiaşi, marea pădure de brazi. Nostalgia verdelui fără moarte îi strivi fiinţa pentru cîteva clipe. Îşi alungă brutal gîndurile, iar paşii săi începură a măsura poteca ce şerpuia printre jnepeni, licheni şi vegetaţie măruntă. Drumeagul se contopea cu răcoarea ce-şi făcea simţită prezenţa. Dar el n-o luă în seamă, ochii săi priveau dincolo de cabană, acolo unde se vedeau negurile.
DE-ACOLO VIN EI, DE-ACOLO DE UNDE SE CUNUNĂ VULTURII !
Scoase un bidonaş, bău o înghiţitură de apă şi-şi umezi puţin faţa. Zîmbi şi apoi, săltîndu-şi rucsacul pe spate porni mai departe îngînînd un fel de cîntec:
“Lumea îmi este aşternută la picioare,
Mărşăluiesc între ipocrizie şi blestem
Eu sunt divinul din “Divina Comedia”
Împreunat cu vulturii de fier.”
Cerul era roşu la asfinţit , de roşul vinului gros ce curge în uriaşe pocale, cînd păşii pe duşumelele de lemn ale cabanei.
- Mai … este cineva pe-aici ?
Glasu-i fu strivit de blănurile din interior, un un interior superb aranjat. În mijloc se găsea o masă din lemn sculptată cu motive animale reprezentînd: urşi, cerbi, lupi şi vulpi. Două scaune cu spătare încrustate tot cu motive zoomorfe, dar, unul sub forma unui lynx, cel de-al doilea reprezenta un liliac, toate aşezate pe-o frumoasă, dar imensă, blană de urs. În fundul încăperii o scară, de-o extravaganţă deosebită, ducea undeva sus. Scările erau acoperite de-un covor gros, în care aveai impresia că te scufunzi la infinit, o senzaţie de nedesluşită oboseală … !
Călca precaut, parcă se aştepta la ceva, dar nu se întîmplă nimic, doar piciorul îi intră pînă-n gleznă în covorul gros şi moale. Brusc, în faţă-i răsări o uşă din lemn masiv. Era întredeschisă, aşa că pătrunse înăuntru fără a mai avertiza într-un fel sau altul. Se afla într-un mic salon al cărui mobilier era conceput şi aranjat în acelaşi stil rustic. La bar, în spate, un bărbat cu o chelie proeminentă ştergea un pahar. 
-   Pofteşte, pofteşte, intră te rog !
-Bună seara, cabanierule !
-Bine-ai venit trecătorule ! 
-Trecători suntem toţi, absolut toţi, prin această lume cabanierule !
Acesta se opri brusc din activitate şi-l privi pe sub sprîncenele groase cu ochii săi mici, ca de viezure. Zîmbind ironic şi alene începu să şteargă un pahar. 
O tăcere, o biată tăcere începu a curge prin interior. îl privi pe furiş pe noul venit. Acesta se uită dincolo de terasă şi prăpastie: privea spre negurile cenuşii şi ameninţătoare !
- Doreşti ceva trecă… scuzaţi-mă, drumeţule ?
- Să mă odihnesc, am făcut drum lung pînă aici !
- Înseamnă că veniţi de departe ?!?
- Exact, şi poate  mă duc şi mai departe, cine ştie ? 
Ochii lor se întîlniră. Priveau în aceeaşi direcţie – spre neguri. Cabanierul tresări din nou, acum puţin speriat. 
- Demult n-a mai trecut pe-aici nimeni, nu prea am văzut lume...
- Demult, destul de demult, reuşi să zîmbească şi-l privi pe străin drept în ochi: 
- Demult, drumeţule !
Dar străinul nu mai auzi ultima frază, ieşi pe terasă şi privea îngîndurat într-acolo.
- Şi a fost greu drumul pînă aici ?
- Depinde cum vrei să vezi cabanierule ! Cei mulţi se întorc, cu toate că, nu există cale de întoarcere. Aşa se spune !
- Se spun multe drumeţule, prea multe poveşti cu îngeraşi, lapte şi miere.
Pentru prima dată străinul zîmbi. Zîmbetul se pierdu imediat în oceanul de indiferenţă din ochii acestuia.
- E cale lungă de-aici şi pînă la neguri ?
Întrebarea căzu ca o măciucă pe chelia proeminentă a cabanierului. Un rictus ironic traversă faţa străinului.
- Destulă şi primejdii sunt la tot locul !
- Vorbeşti prostii ! i-o reteză,scurt străinul. Primejdios a fost drumul pînă aici, o primejdie continuă este viaţa, existenţa.

STRĂINUL LORD S-A AŞEZAT PE-O STÂNCĂ, 
ŞI-ACOLO A-NCEPUT SĂ PLÂNGĂ.
CU LACRIMILE SALE S-A FĂCUT UN LAC,
ÎN CARE LORDUL S-A ÎNECAT !

Cabanierul aduse două pahare şi o sticlă, pe care le aşeză pe-o măsuţă de răchită !
- Vino de stai jos drumeţule ! Şi de-aici poţi privi NEGURILE ! Să bem un pahar, s-a făcut răcoare.
Străinul făcu încet cei cîţiva paşi care-l despărţeau de măsuţă şi se aşeză greoi de fotoliul de răchită. Paharul, umplut ochi, îl dete pe gît fără a scoate un cuvînt.
- Drumul pînă la NEGURI, de fapt nu poate fi numit drum, o biată potecă străjuită de abisuri !, spuse cabanierul după ce bău cel de-al doilea pahar. Străinul îl privi indiferent şi făcu un semn ciudat în aer.
- Viaţa, dar viaţa ce este cabanierule ? Nu o potecă între două prăpăstii ? Nu e o durere, te naşti prin durere, cît trăieşti suferi, te doare acea suferinţă şi mori lăsîndu-i pe alţii în durere. 
- Da, dar aceasta a fost înainte !
Un zîmbet larg, batjocoritor, imperceptibil, lumină faţa străinului. 
- Aşa va fi întotdeauna cabanierule, întotdeauna !
Începu să sufle un vînt rece, prea rece pentru acest anotimp. Sufla nestingherit peste cabană, peste stînci şi cerul plin de stele, chiar peste neguri, peste tot !
-	Parcă tu ai adus acest vînt, drumeţule ?!? 
Încercă să zîmbească la aceste cuvinte ce erau ale lui, nu reuşi decît ceva forţat, mai mult spaimă decît zîmbet.
Străinul îl privi de undeva de sus, de foarte de sus, dar nu scoase o vorbă. O luminiţă rea  i se aprinse în ochi. Puse mîna pe pahar şi cu o mişcare rapidă înghiţi conţinutul acestuia. Se lăsă o tăcere aspră adusă de vîntul subţire ce intra în fiecare ungher al cabanei.
- Dincolo de neguri …!
 Cabanierul încercă să alunge tăcerea ! Străinul se răsuci brusc spre el – arăta ca şi o transfigurare a răului. Cu o voce ce nu nu mai era a sa, strigă la cabanier:
- Ce ştii tu ce este dincolo ?
Cabanierul simţi nişte furnicături pe spate şi cum un frig pătrunzător îi cuprinse tot trupul. Îşi aruncă cu sfială privirea spre străin, acum acesta îi zîmbea larg şi-l îndemna să bea. 
Cabanierul deschis din nou gura: Se spune, domnule, că ar exista fiinţe care au trecut dincolo, întorcându-se şi înapoi, ÎNAPOI. Asta, bineînţeles, după ce au primit unele îndrumări cu privire la viitoarea existenţă. Sunteţi unul dintre aceştia ?
Străinul îl privi compătimitor şi-l măsură din cap pînă în picioare.

CE POATE FI DUPĂ UN CERC MAI MIC ?
UN ALT CERC, CEVA MAI MARE !

- Acolo, după neguri, domnule, este chiar Creatorul, fiinţa care  ne îndeamnă ! Aşa este, aşa ar trebui să fie !
- Eşti sigur cabanierule, de unde ştii ? Ai văzut cu ochii tăi, ţi-a spus vreo unul din cei care s-au întors ?
Îl privi în ochi, un tremur îi zgudui tot corpul.
- Este multă linişte aici cabanierule, lume puţină, chiar deloc. Ştii ce cred ? Că de foarte mult timp nu ai mai vorbit cu nimeni. Ştii tu ce este dincolo ? Este viaţa cabanierule, viaţa adevărată ! Fără tristeţe, fără suferinţă, doar rîsete, veselie, un infinit cîntec ! Cabanierul luă paharul şi bău rapid conţinutul acestuia.
- Da, dar tristeţea, suferinţa şi durerea au dispărut atunci cînd Cel ce ne Îndeamnă l-a învins şi alungat pe Veşnicul Neschimbat, numit după aceea Alungatul !
- În ochii străinului miji o lumină rea, nemaivăzut de rea, pe care, cabanierul  nu o observă, n-o intui.
- Ai mai trăit după numărul necesar şi o altă existenţă ca să ştii, cabanierule ? Crezi că toate acelea au dispărut ?
Abia mai reuşi să îngaime:  Aşa se spune !
Străinul începu să rîdă încet, foarte încet. Rîdea în el, iar în ochi, în ochii aceia mari şi verzi luminiţa se transformă în lumina unei bucurii imense. 
- Acum ştiu cine eşti de fapt ! Eşti Călăuza, mă rog, un fel de a spune. Eşti cel care le arată celor ce n-au depăşit numărul necesar  şi au supravieţuit curat, drumul cel mai scurt spre neguri. Nu te-ai întrebat de ce oare, de atîta timp, nu s-a întors nimeni înapoi ? Ştii de ce ? Pentru că acolo este VIAŢA ADEVĂRATĂ ! Iar Cel ce vă îndeamnă este departe, foarte departe de aceste locuri ale bucuriei. Cabanierul cu privirea pierdută lua înghiţituri mici din pahar – auzea doar cuvintele străinului.
- Eu am venit înapoi, recunosc, într-un fel sau altul m-am cam plictisit. Acum am nevoie de puţină linişte, vreau să mă odihnesc. Te-ai putea duce şi tu, să vezi cum e ! Ţi-am spus, am nevoie de linişte, să-mi pun la punct nişte planuri !
Cabanierul abia mai vorbi: Faceţi asta pentru mine, domnule… ăă…
- E viaţa adevărată acolo, cabanierule ! Pregăteşte-te de drum, se-apropie zorile, e bine să mergi pe răcoare.
- Vă mulţumesc, vă mulţumesc, domnule ! Cînd mă voi întoarce vom avea ce povesti !
Nu mai găsea scurtătura, poate nu mai avea răbdare să o găsească ! Aşa că o luă pe cărarea lată cît talpa unui om, străjuită de abisuri, unde nesfîrşitul îşi cînta împlinirea. Brusc, îşi aminti ceva. Străinul stătea pe terasă privind după el.
Cabanierul strigă: Domnule, nici nu ştiu cum vă cheamă ? Îmi puteţi spune şi mie ?
- Mi se spune drumeţul ! Dar, cu foarte mult timp în urmă, mi se spunea Cel Mai Frumos – Lucifer, sau, dacă preferi, Veşnicul Nechemat. Trăieşte-ţi viaţa, prietene !
Simţea o toropeală ce-i sfîrteca picioarele, o ploaie de somn şi visare i se zbătea pe pleoape. Spre negurile ce se îndepărtau, mult, tot mai mult, cărăruie se-ngusta aproape de dispariţie... strigătul se contopi arzînd în veşnicie, amestecîndu-se cu vuietul vîntului rece ce sufla tot mai tare !

—

---

—