१९१ महामारीपश्चात् वर्षे फौरारस्य प्रथमप्रभातस्य नवमे घण्टे श्वेतः अमरः च ख्रीष्टः विमानेन सह स्वर्गम् आरोहयिष्यति, तस्य अनु, एन्की, एन्लिल् च स्थानं गृहीतं भविष्यति, तेषां पुनरागमनं श्वसनीयं भवतु च आत्मिक-”
La ceasul al nouălea al primei dimineți de Făurar din anul 101 Post Pandemic, Hristosul cel Alb și cel Nemuritor, la ceruri se va urca urca cu vimana, iar locul lui de Anu, Enki și Enlil va fi luat, fie-le întoarcerea respirabilă și veșnică- KALI – नाग: मातृपोतः प्रातःकाले अवतरति: nava mamă va ateriza în capul dimineții” (Fragment din misterioasa Biblie Reptiliană: Psalmi către Anunaki)
Maşina, un Opel ce-l puteai data ca şi veteran al cine ştie cărui cimitir de maşini din “luminatul” vest, urla din motorul ambalant la maxim şi plângea cu lacrimi de rugină înaintând greu pe drumul forestier ce căuta în depărtarea-i lanţul de munţi. Soarele, ascuns după perdeaua norilor cenuşii şi buhăiţi, din care torceau liniştiţi picuri reci şi mărunţi, uita să mai apară. Neguri, rele şi impenetrabile sufocau muntele, acoperindu-i marea taină: lumina amurgului din prima zi de vară.
“Numai naiba m-a pus să cred promisiunile zugrăvite-n roz a directorului Mititescu. La dracu, ce faţă avea: de un amabil violator de morminte… şi ăla ar mai putea aduce a fiinţă umană… Doar unui cretin, ce poartă numele meu i s-ar putea vinde asemenea baliverne.”
Cel care vorbea cu umbra sinelui era şoferul maşinii, doctorul în psihologie Peter Traian-Liviu.
Privit în oglinda retrovizoare, chipul lui Traian-Liviu dovedea crispare şi neputinţă. Faţa, oarecum ovală, dormita liniştită într-o barbă mare şi neagră. Fruntea acoperită de şuviţele rebele ale părului lung şi creţ, păr ce aluneca grăbit dincolo de umeri în reflexe arămii, cobora unduindu-se, spre sprâncenele subţiri şi fine, conturate de-un penel genial şi care lâncezeuau deasupra ochilor negri scânteietori destul de mari şi din a căror urme, destul de vizibile ale ridurilor, începeau să iasă la suprafaţă. Nasul drept şi puţin coroiat spre vârf, căuta tot timpul prin pădurea de fire negre gura cu buzele-i obosite. Portretul s-ar putea încheia prin îmbrăcămintea sport ce închidea între fermoarele sale un corp atletic acum însă, nervos şi obosit.
“Asta este! Vorbi cu gândul cel bun doctorul, dar atâţia incapabili-creştini să nu poată scoate ţara asta în decurs de cinci ani…”, “Doctor… doctor, daaaa…ne pare rău, postul s-a cam ocupat !” “Auzi dom’le, îşi auzi glasul din trecut plutind spre-acest incert prezent, aici, la unul din cele mai bune spitale din ţară, aţi dat dovada unei corupţii perfecte, ştii, vorba aia: concursul este joi, postul este ocupat de marţi. Părerea mea este că: să vă duceţi dracului cu tot ministerul vostru, obez putrezi ce sunteţi !”
Din acel moment, precum copilul cel neascultător, a pierdut cheile de la majoritatea uşilor. Amabil refuzat sau dat pe uşă afară, doctorul Traian-Liviu era purtat de la Ana la Caiafa. Trecuseră doi ani de la discuţia furtunoasă cu directorul-doctor Zărtescu, trei ani de când îşi încheiase studiile, şi nimic!” Bă ţâcă, aici unde ăia-s tot ăia, tipii prea slobozi la gură sunt trecuţi, cu viteza unui rapid, în catastiful puterii la rubrica “decedaţi intelectuali”, este Piluţă, arhitectul, îşi auzi gândul bătând un cui în amintiri.
Aşa că, zi de zi, oră de oră, citea ziarele unde se găseau anunţurile oficiului de plasare a forţei de muncă. Asta în speranţa unui miracol. Într-o bună zi, se vedea o dimineaţă grăbită să-şi încheie socotelile cât mai repede posibil cu ziua respectivă, miracoliul s-a produs, sau, aşa i s-a părut în momentul când în Transilvania Jurnal” a citit următorul anunţ: “Clinică particulară – Boli psihice şi nervoase. Agajăm medic specialist pe bază de contract. Nu se cere vechime în activitate. Pentru amănunte sunaţi la telefoanele: 0264/444183 sau 0264/442166.
Puse mâna pe telefon şi formă numărul. După două apeluri îi răspunse o voce bărbătească.
- În legătură cu anunţul dumneavoastră din ziar !
- Da, domnule… vă aşteptăm la orele cinci după-amiază ! şi-i dete o adresă undeva în Grigorescu.
Oferta era tentantă văzută prin prisma salariului: de patru ori mai mare ca şi a unui director de spital. Dar, exista un “dar” care trage mult în jos oferta financiară. Contractul era de trei ani, iar dacă renunţai în acest răstimp trebuia să plăteşti dublul salariului plătit până în momentul anulării contractului ! Motive… destule motive erau de-a renunţa. În primul rând, clinica se găsea undeva prin zona Pasului Tihuţa, într-un loc foarte izolat, iar în al doilea rând, timp de un an şi jumătate erai considerat în probă şi nu aveai dreptul să pleci din clinică. Nu a rezistat tentaţiei unui salariu aşa mare, mai ales că era neimpozabil! Acum, acum se găsea în aceste locuri pustii, căutând-o.
Oamenii i-au spus că, mai are de mers încă vreo doi kilometri până la “Casa de nebuni”. “A apărut ca din senin, domnule !” i-a spus un moşneag hâtru, ce clipea încontinuu din ochi. El… nu mai ştia ce să creadă. Se simţea oribil de obosit, iar ploaia îl îneca într-o indispoziţie totală.
Întunericul s-a lăsat brusc, aşa cum se lasă la munte. “Are să vă prindă noaptea pe drum, domnule !”, îşi aminti de ciobanul ce-l sfătui s-o calce mai tare. Privi cadranul fosforescent: douăzeci şi patru minute. Mai parcurse aproape un kilometru, când, la lumina farurilor văzu un gard de sârmă ghimpată ce avea o pancardă metalică pe care scria:
PROPRIETATE PARTICULARĂ
CLINICA “SFINŢII PĂRINŢI”
- Aici este… în sfârşit ! îşi auzi glasul izbucnind vesel. Se luă după indicator. După aproape zece minute se găsea în faţa unei porţi uriaşe din fier. Cobora din maşină şi aruncă o privire în jur – se înfioră ! Locurile erau ciudate, emanau ceva nedesluşit. “Am senzaţia că sunt altundeva, un străin într-o lume străină !” îşi spuse în gând.
Ca la o comandă telepatică, poarta se deschise cu un zgomot puternic. În cadrul acesteia apăru un tip mătăhănos, cioplit la propriu şi la figurat cu o bardă, ce avea în mână o lanternă iar în cealaltă o puşcă de vânătoare.
- Cine sunteţi şi ce doriţi?, îl întrebă cu o voce greoaie, sacadată şi ţinând arma îndreptată spre el.
- Sunt doctorul Peter Traian-Liviu. Poftim actul de identitate şi numirea mea !
Matahala îşi agăţă arma de umăr şi îndreptă fascicolul luminos spre vraful de hârtii.
- Scuzaţi dom’le doctor, dar nu vă aşteptam să veniţi la asemenea oră târzie. Ştiţi … aici este cel mai bine, când vrei să faci ceva, să faci pe lumină. Da, da, cel mai bine este aşa !
Îi deshise poarta spre a intra cu maşina, dar, când doctorul Traian-Liviu îşi luă geamantanul în mână, matahala i-l smulse spunându-i pe un ton ciudat:
- E-nchis peste tot… şi vedeţi dumneavoastră domnule doctor, pe aici nu e prea bine să umbli prin Beznă ! Aşa că poftiţi la mine, eu voi dormi într-altă parte… Poftiţi, cu încredere domnule doctor !
După câţiva paşi parcurşi într-o linişte ce i se păru sinistră doctorului, intrară într-o încăpere. Mobilată modest, un birou pe care trona un radio impunător, o sobă de teracotă şi, într-un colţ un pat de spital, încăperea nu respira nici un fel de aer straniu. Matahala puse geamantanul lângă pat şi, uitându-se la doctor lung, îi spuse pe un ton străveziu:
-Vă doresc să aveţi o Noapte Luminată ! …
- Deci, domnule Pavelescu, aceasta este situaţia ! Fie între noi, dezastruoasă: tratamente neaplicate… hmm, ce să mai vorbim personal, habar nu are pe ce lume trăieşte !
- Este exact domnule doctor, chiar foarte exact. Dar vreau să ştiţi ceva: nu sunteţi primul care face asemenea constatări … nici eu nu vă pot da prea multe informaţii, sunt de-un timp relativ scurt aici. Mi-aţi vorbit deschis, şi eu voi face la fel. Uitaţi domnule doctor, aici se petrec lucruri ciudate, ce stau deasupra firii. Primo: ciobanii care mai circulă prin zonă pot să jure că, acum un an, locul aceasta era o prăpastie. Nu ştiu ce să cred, am impresia… să nu râdeţi de mine domnule doctor, parcă e-o altă planetă, un fel de lume.
- În sfârşit … am şi eu o întrebare: pe-acest post a mai fost cineva ?
-Traiane ! … Scuzaţi-mă, vă rog să mă scuzaţi, dar în condiţiile astea eu zic că, trebuie să părăsim formalităţile. Când ai semnat contractul nu te-au informat despre cele petrecute aici ? … Hm, continuă Pavelescu, când mi-am spus că aici se petrec lucruri fără noimă, nu am afirmat ceva fals ! Secundo, doctore, în această clinică, nu ştiu cum să-i spun altfel, există o persoană internată. Dar, corect şi real este faptul că, această persoană conduce totul aici.
- Medical acest bărbat este nebun. O nebunie pasivă, fără accese violente. În schimb are un fix al lui, dacă-i pot spune aşa, la intervale fixe ţine conferinţe. În cadrul acestora vorbeşte despre lucruri ce depăşesc înţelegerea umană şi, te întreabă tot timpul dacă vrei să vezi Sfârşitul Universului, sau te pisează la cap cu un vârtej de foc care cică ar fi căzut pe aici.
- Încerc să te urmăresc, să te înţeleg… nu văd însă legătura cu plecarea doctorului Ioanid, parcă aşa ai spus că se numeşte cel pe-a cărui loc am venit eu, nu ?
- Este doctore, este, sau, cel puţin aşa bănuiesc eu. Doctorul Ioanid nu a plecat de aici… şi nu cred că va pleca vreodată, cel departe într-o clinică de stat. Iată ce scrie în fişa clinică a lui Ioanid: Ioanid Silvestru, patruzeci şi opt de ani – Paranoia galopantă cu accese dure şi violente. L-au găsit, nu mai ştiu sigur când a fost asta, aici timpul dispare precum fumul, în acest cabinet, căzut pe spate. Râdea şi plângea, urla că Lumina s-a contopit cu Bezna şi că, Sfârşitul Universului este foarte aproape… Luminată fie noaptea aceasta, spuse, fără nici o legătură cu subiectul, Pavelescu.
- Fantastic, chiar şi paznicul mi-a urat să am o noapte luminată. Ce zici de asta, Pavelescule ?
Cel întrebat nu răspunse nimic. Cu privirea pierdută, livid la faţă, vorbea singur bolborosind şiruri de cuvinte fără nici o logică. Brusc, începu să strige:
- O văd !!! Aha, uite-o. Apoi cu un glas mai domol, şoptit, continuă… din raza aceea mare nu a mai rămas nimic, poate chiar timpul s-a pierdut, poate Dumnezeu l-a uitat undeva într-ul colţ al Universului !
Se aruncă pe jos şi începu să se zvârcolească aflat parcă sub impulsul unor dureri insuportabile.
- Auuuu, auuuu, mă doare cum cade frunza aceea din copac. Auuuu ! Este Marele Copac al Vieţii ce creşte în Ţara Luminată. Acolo se hotărăşte destinul frunzelor-oameni. Trebuie să regăsim lumina, altfel vom fi măturaţi precum uscatele frunze în mijloc de toamnă. Sunt anumite nopţi când începe să bată, din nord, un anumit vânt. Mulţi cred că este vântul care aduce zeii!
Doctorul îl privea hipnotizat. Nu era în stare să facă vreo mişcare. O forţă nevăzută îl ţinea legat de scaun. Pavelescu se puse în patru labe, începu să latre şi să schiaune, apoi plânse la fel ca un sugar. Brusc sări în picioare, îşi aranjă ţinuta şi începu să vorbească tătăgănat şi calm:
- Dar, poate, în Ţara Luminată, acest anotimp a trecut. Vin … le văd. Nu, aşa ceva nu se poate – Ţara Luminată este acoperită încet de Beznă. Valuri de Beznă acoperă şi Pământul, noi toţi suntem acoperiţi de ea. Să ştiţi, vina este a noastră, doar noi pe noi ne putem acuza… uite, uite şi un fluture. Şi lui îi este teamă de Beznă… l-a înghiţit, sărmanul.
Doctorul Traian-Liviu era scuturat de fiori. Îşi cuprinse capul între mâini – un somn teribil începea să-l cuprindă. Instantaneu o durere insuportabilă îi fulgeră trupul. Viziuni străine de existenţa lui îi penetrează conştiinţa: frunza, căzând dintr-un copac uriaş ce, odată ajunse jos, se transformă în fiinţe umane, strigăte disperate îi nenorocesc timpanele. Ceva insuportabil de greu îi apăsă sufletul …
Razele soarelui, vesele şi jucăuşe îi mângâie trupul iar lumina binefăcătoare a acestora îi inundă sufletul, inducându-i o plăcută stare de moleşeală. Îşi ridică capul şi privi în jur – adormise pe biroul din camera de gardă. Se frecă la ochi – avea impresia că visează.
De cealaltă parte a biroului, privindu-l curios, un bărbat necunoscut. În jur la patruzeci de ani, fruntea, brăzdată de trecerea anilor, cu favoriţi cărunţi ca de funcţionar, fruntea se continua cu un nas mai mult decât borcănat, nas ce încadra cei doi ochi de culoarea mării într-o zi toridă, ochi subminaţi însă de cele două pungi ce ieşeau victorioase la suprafaţa feţei. Totul se încheia cu o gură mare şi o bărbie dublă. Doctorul Traian-Liviu îşi ascuţi auzul, deoarece gura începu să vorbească.
- Bună dimineaţa Domnule doctor ! Sunt asistentul Anton Sachelarie, şi sper că, v-aţi odihnit bine în noaptea ce-a trecut ?
Nervii doctorului Peter Traian Liviu paralizară pur şi simplu. Mintea sa lua forma unui imens semn de întrebare. Abia mai reuşi să articuleze:
- Cine aţi spus că sunteţi ?
Gura necunoscutului se deschise din nou:
- Asistentul Anton Sachelarie ! pronunţă mecanic cuvintele privindu-l drept în ochi, vă aşteptam alaltăieri, pe ziuă, domnule doctor !
“Simt că înnebunesc, dacă nu am făcut-o deja !” îşi auzi gândul tărăgănându-şi paşii prin mintea sa de forma semnului de întrebare. Continuă apoi cu voce tare:
- Domnule Sachelarie, domnul Pavelescu… cam pe unde poate fi găsit la ora asta ?
- Vă rog să mă iertaţi, mă gândesc că sunteţi surmenat, dar de un asemenea nume în acest sanatoriu nu am auzit niciodată. Sunt singurul asistent cu pregătire de aici. Nu vreau să fiu impertinent… poate ar fi bine să dormiţi puţin. Apropo domnule doctor… de ce nu aţi venit odată cu lumina binefăcătoare şi caldă ?
În acea secundă doctorul se prăbuşi inert pe mocheta de-o incertă culoare. Nervii nu-i mai rezistaseră dar, poate a fost mai bine pentru el. Întrebarea fusese rostită de-o formă nedefinită, un fel de metal lichefiat ce făcea să tremure aerul în jurul lui.
Când deschise ochii, privi direct pe fereastră – era deja noapte. Întunecoasă şi rece ea se amesteca cu noianele de gânduri ce defilau fără vreun sens prin mintea doctorului. Camera era scăldată într-o lumină roşie, de-o nuanţă extrem de violentă care-i înţepa fără milă sistemul nervos.
“Ce Dumnezeu se întâmplă aici ?”, îşi auzi glasul sincer al gândurilor sale întrebând liniştea, singurul răspuns la această întrebare. “Doar nu sunt nebun. … Cum nu există nici un fel de Pavelescu, doar l-am văzut şi chiar am vorbit cu el”.
Abia atunci realiza că, se găsea întins pe pat. Sări la fel ca şi-un arc comprimat la maxim şi începu să se plimbe înfrigurat prin cabinet. Ca la comanda fermă a unui militar de carieră, privirea-i zbură spre birou. Strălucind fosforescent în crepusculul roşu al încăperii, pe birou, se odihnea un cartonaş.
Lecturând cartonul în ochii doctorului se aprinseră luminile confuziei iar pe faţă îi apărură cutele disperării şi neînţelegerii. Iată ce stătea scris acolo:
Astăzi, 1 noiembrie 2005 , în sala 1366, conferinţă cu tema:
A. Bolile psihice şi fizice – efecte ale unei cauze cunoscute sub numele de Act Primordial. Suferinţa umană şi falsificarea istoriei umane de la origini până în prezent prin impunerea aşa numitei necesităţi a Suferinţei cauzată de acel act primordial.
B.Cine a fost de fapt Iisus Christos ? Conferenţiază:
Profesor – Doctor Năstase Sianu.
“E spital de nebuni aicea… sunt la Universitate … numai dracu ştie !” gândurile sale se învălmăşeau unele într-altele căzând pe mocheta fără culoare.
Ieşi pe coridor. Pustietatea era desăvârşită. Nici ţipenie de om – doar o infectă şi agasantă linişte domnea pretutindeni. Habar n-avea unde este acea sală, dar, brusc, se trezi în faţa unei uşi pe care era sculptat numărul scris pe carton. “Sper că visez”, îşi auzi glasul tropăind nervos prin liniştea agasantă.
Totuşi dincolo de uşă cineva vorbea foarte tare. Bătu încet la uşă dar, vocea îşi continua impasibilă şirurile de cuvinte. Apăsă pe clanţă, intră, închise trântind uşa după el, şi-şi aruncă privirea înăuntru. Rămase stupifiat – sala, mai bine zis salonul de spital transformat în sală de conferinţe, era plin de scaune.
La un fel de tribună improvizată, vorbea, în faţa unei asistenţe invizibile, un bărbat trecut de cincizeci de ani. Scund, bondoc, cu fruntea teşită, ai spune că ai în faţa ta un buldog ! Din faţă precum o lună plină era iscodit de doi ochi mici, de viezure.
- Poftiţi, poftiţi cu încredere domnule doctor ! Doamnelor şi domnilor vă prezint o mare speranţă a psihologiei româneşti: Doctorul Peter Traian-Liviu. Luaţi loc domnule doctor. În particular vom vorbi după ce întunericul va fi deplin.
Personajul îşi şterse fruntea asudată cu o batistă, bău o înghiţitură de apă dintr-un pahar uriaş şi aruncă asupra aşa-zisei asistenţe o privire voit superioară.
Aşadar, am rămas la problema bolilor psihice, a eliminărilor acestora printr-un tratament de şoc, tratament ce implică însă o serie de efecte secundare. Să vedem despre ce este vorba ! Această nouă orientare s-ar materializa prin reîntoarcerea pacientului într-una din vieţile sale anterioare, perioadă despre care avem o probabilitate de cel puţin cincizeci la sută că, pacientul a păcătuit enorm. Ce măsuri întreprindem în continuarea acestui tratament ? Simplu – eutanasia, sau îl eliminăm încă din timpul acestei vieţi pe care pacientul a trăit-o în mlaştina păcatului. Acest tratament şoc se poate aplica şi la scară planetară… galactică chiar, mai pe scurt doamnelor şi domnilor – reeditarea speciilor. Dar să revenim la oile noastre, adică pe Pământ ! Implicit, bolile psihice şi cele ale nervilor sunt suferinţă pentru cel ce o poartă, dar mai ales pentru cei din jurul lui. Întreb onorata asistenţă: Este oare necesar ca această stare să caracterizeze fiinţa umană ? De ce suferinţă ??? Se pare că aceasta ar fi un efect al păcatului primordial !Povestea cu Adam şi Eva o cunosc până şi copiii de la grădiniţă. V-aţi întrebat vreodată dacă toată aceast poveste nu este un fals grosolan ? Din nefericire momeala a fost înghiţită – foarte puţini au întrebat de ce atâta suferinţă pentru un eveniment care, probabil, nici nu a avut loc. Aceste două fiinţe, Adam şi Eva… bineînţeles că, au putut fi şi create, avem o probabilitate şi pentru această variantă.
Mult mai sigur este faptul însă că ele au venit din spaţii necunoscute nouă. Hai să zicem Ţara Luminată şi Zona Bezi. Întotdeauna, aici pe Pământ, contrariile s-au atras… În acel moment, faţa conferenţiarului se schimonosi pradă unei dureri puternice şi inexplicabile, nedefinită ca sursă. Trecură greu cele câteva zeci de secunde panicate, până când zâmbetul reveni pe faţa vorbitorului.
- Trebuie să ne grăbim… Ne cam presează Timpul !
Privi prin sală fixând cu ochii fiecare scaun gol de parcă ar fi urmărit efectul propoziţiei sale asupra unor persoane prezente. Doctorul Traian- Liviu tuşi discret, dar privirea profesorului alunecă indiferentă pe lângă el.
- Vom mai discuta despre un singur lucru. Voi vorbi, în limita timpului rămas, despre cel care s-a numit Iisus din Nazareth ! W.A. Goethe spunea: “Creştinismul ar fi fost o revoluţie politică, dar eşuând, a devenit una morală”.
Conducătorul acestei revoluţii, Iisus Christos poate fi un fiu al creaţiunii sau doar o parte a acesteia ? Cert este că este o fiinţă extragalactică ! Ea a mai luat asupra-i şi păcatele acestei lumi, declarându-se Messia ! Aşa stă scris… El a fost ucis cu-o sălbăticie terifiantă de aşa - zisul popor ales, popor care şi la această oră nu-l acceptă. Vă întreb: toate acele fapte au fost făcute din propria-i voinţă sau au fost un fel de teste înainte de-a fi admis în sanctuarul unei existenţe inaccesibilă unor fiinţe normale ! Iisus, nu poate nega nimeni, este cel mai perfect şi puternic generator biologic de energie pozitivă. Buun ! Dar nu discutăm acum de problema aceasta. Pe mine mă interesează o altă problemă şi pe care o voi pune tot sub formă de întrebare: Nu a fost el oare supus unui tratament hipnotic. Momentele de refuz a pătimirii le regăsim în scurtele stări de luciditate dinaintea supliciului. Citez: “Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine ! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta !” Asta se întâmpla pe Muntele Măslinilor. Deci, s-au folosit de bunătatea lui. Este clar, verbul A Te Folosi de bunătatea cuiva se repetă la infinit pe această planetă, priviţi în jurul dumneavoastră. Dar să revenim, vă pun o întrebare: Există motivaţii ale acestei acţiuni ? Desigur, ei s-au folosit de El pentru a vă controla, vă controla, vouă oamenilor, muguri ale marelui copac al vieţii, voinţa şi acţiunile. Şi aceasta nu numai cu ajutorul lui, ci şi prin intermmediul unei Cărţi, scrisă pe baza unor fapte petrecute în timpuri imemoriale. Se pare că această forţă, sau acele forţe, au găsit laboratorul ideal pe această planetă şi s-au folosit de toate defectele acestui amalgam de rase – materialismul ce urlă în sângele omenesc, uşurinţa cu care, aici, sunt tratate lucruri şi fapte ce par la prima vedere banale, deci s-au folosit pentru a-şi pune în practică propriile programe, absolut necunoscute nouă ! Experimentul, se pare, nu a dat rezultatul scontat şi, va fi continuat acolo, într-un loc neştiut, într-un Undeva, dar la o scară foarte redusă. Vă întrebaţi desigur care este prima concluzie ? O veţi auzi acum: Regenerarea… Re-ge-ne-ra-rea… Sfârşitul este aproape, şi lipsit de orice logică din unghiul de vedere al lumii materiale, cele două semne au ajuns la aplicarea aceluiaşi plan – regenerarea universurilor fizice.
SUFERINŢA A LUAT SFÂRŞIT ! Este necesară “reîntoarcerea acasă”, la acel – TAO care este Adevărata sau Ultima Realitate, Absolutul, Universul nemanifestat… Vino doctore, vreau să-ţi arăt ceva. Vreau să vezi printre primii Sfârşit lumii noastre, linia de demarcaţie între a fi şi a nu fi… Deschide uşa pe care o vezi în faţa ta, curaj doctore ! Să ne grăbim, simţi ce vânt puterrnic bare dinspre nord. Să fim gata înaintea de venirea Marilor Stăpâni. De peste cinci mii de ani, nu au mai bătut vânturile nordului, cele care aduc zeii!
Se apropie de uşă şi o deschis brusc. Dincolo îl aşteptau aceeaşi sală, acelaşi decor, acelaşi bărbat bondoc ce-l privea superior şi care-i vorbi pe un ton sacadat şi poruncitor:
- Deschide uşa pe care-o vezi în faţă… doctore! Simţea cum îi arde faţa şi mâinile. Ceva nedefinit îi invada fiinţa:
- Simt că înnebunesc…
Fostul conferenţiar însă, privea absent: nu-l vedea, nu-l auzea. Aproape că sparse uşa. Dincolo… aceiaşi sală, aceleaşi scaune şi uşa, uşa care trebuia deschisă.
- Deschide-o omule !
- Nu, nu mai vreau ! respira greoi şi tremura din tot corpul. Ochii-i erau ieşiţi din orbite iar din nas şi gură i se prelingeau firicele de sânge. Lacrimi se amestecau cu sângele, cu glasul său de om bătrân şi bolnav:
- Nu… nu mai pot… au… văd…
Faţa cu ochii de viezure zâmbea ironic. Doctorul simţi cum o forţă-l împinge spre uşă. Inconştient apăsă clanţa. Urletul său se lovi de pereţii indiferenţi ai sălii – interiorul era identic cu cele dinainte. O voce cu inflexiuni metalice se presăra calm deasupra auzului său, ordonându-i ferm:
- Continuă Frunză – Om… Eşti aproape de capăt ! Îşi ridică privirea. Mentalul său nu mai putea să dea nici un fel de comandă unui trup uscat şi gârbovit de trecerea anilor. În faţa sa stăteau deschise un “univers” de uşi ce căutau noaptea neagră şi îngheţată a spaţiului. În acea secundă avu o clipă de luciditate – se repezi spre geamul din dreapta sa.
- Nuuuuuuu, nu se poate ! strigătul său se pierdu în vidul negru, printre roiuri de galaxii, fu înghiţit de planeta aceea uriaşă cu soare dublu.
Dincolo, unde pădurea trebuia să se legene în glasul vântului, era o cameră ciudată cu pereţi metalici. La vreo treizeci de centimetri de podeaua construită din acelaşi material şi traversată intermitent de lumini viu colorate, pluteau într-un fel de sicrie transparente, zece persoane… Îi recunoscu pe Pavelescu şi Anton, iar ultimul sicriu era fără locatar. Nu mai delimita realitatea de cea virtuală, iar fostul conferenţiar nu era decât o formă străvezie ce privea fix la planeta cu soare dublu.
Peter Traian-Liviu se prăbuşi inert pe suprafaţa metalică. Aceasta îl înghiţi instantaneu - acum şuvoiul de cuvinte ce reverberau aerul din interior nu mai aveau nici un fel de importanţă. frazele sunau seci şi indiferente.
AM RECEPŢIONAT ! ÎNDEPLINIT MISIUNEA ÎN ACEST SECTOR .
11 COBAI REŢINUŢI PENTRU CONTINUAREA EXPERIMENTELOR.
ÎN ACEASTĂ PARTE PERIFERICĂ SUNT
CUNOSCUŢI SUB NUMELE DE OAMENI
(O. A. M. E. N. I.) VOTEZ PENTRU ACŢIUNEA DE REGENERARE ŞI PROPUN CA, PRIMELE MĂSURI SĂ
FIE LUATE ÎN ACEST SECTOR
MARELUI COPAC TREBUIE SĂ-I CADĂ FRUNZELE...
Grigore, nebunul satului, o arătare numai piele şi os, cu-o faţă prelungă, ochii duşi în fundul capului mare, faţa împodobită de-un nas uriaş şi ascuţit, ciuli urechile clăpăuge – zgomote ciudate veneau de la vreo o sută de metri de el. Începu să alerge bezmetic într-acolo. În locul cunoscutei clădiri, un imens trunchi de con străbătut de sute de mii de lumini, dispărea treptat în aer.
- Hă, hă…. Huuu ! Grigore începu să plângă şi apoi să râdă, scuipatu-i se prelingea de la gură înspre bărbie.
- Hăăăă, hî, hî, hî… O văd… numai eu o văd… îmi face semne…. E Maica… Maica Domnului !
Privea în jur uitându-se mirat la tot ceea ce-l înconjura. Începu să plângă încet, legănându-şi corpul diform în ritmurile unei melodii fără cap şi coadă. Dincolo de lacrimi,
o lumină stranie îi apăru în ochi atunci când, dinspre munţii din nord începu să sufle un vânt aşa cum nimeni nu a mai văzut prin partea locului. Zeii veneau pentru a îşi vizita supuşii!
MOTTO 2: Psalmi către Anunaki și Kali: मा मां मुखात् तिरस्कृत्य पवित्रात्मानं मम कृते मा हरतु। 13. तव मोक्षस्य आनन्दं देहि शासकात्मना मां दृढं कुरु।, 14. त्वं अनियमान् स्वमार्गान् उपदिशिष्यसि, अविश्वासिनः च त्वां प्रति आगमिष्यन्ति।
(maa maam mukhat tiraskrutya pavitratmanam mam krute maa haratu. 13. tav mokshasya anandam dehi shasakaatmana maam drudham kuru. 14. tvam aniyaman svamargan upadishishyasi, avishvasinah ch tvaam prati aagamishyanti) Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. 13. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte. 14. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce.
—
—
Descoperă mai multe la Nösnerland
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.