Dacă e Marți… DINCOLO DE SURÂSUL OGLINZII

    1. Rătăcirea

Noaptea, mai precis un fel de noapte, mai mult un abur care coboară asemeni unui şarpe viclean peste pădurea ce străjuieşte oraşul adormit. De fapt o chemare incestă a unui trecut sufocat de hăţişuri şi mărăcinişuri. 
Fragmente de jurnal
Pe poteci neumblate/ Doar de ploi spălate/ De viscol troienite/ De noapte înghiţite.
 
Chemarea, chemarea aceia nu o auzeam tot timpul şi nu a existat dintodeauna. Existau  intervale de timp, când bucăţi de linişte o acoperea, simulând-o într-un sălbatic ţiuit ce-ţi zgâria timpanele. Când se auzea, chemarea, venea parcă de departe, de foarte departe, oarecum disperată, istovită ici şi colo, plânsetul unui copil nealăptat la timp.
Nici măcar nu ştiu de când rătăcesc prin pădurea asta neumblată. Timpul parcă s-a comprimat şi a fost înghiţit de tufişurile şi copacii uriaşi ai pădurii. Un timp ce se infiltrează prin covorul de frunze şi cregi putrezite. 

Fragmente de jurnal
Dimineaţa/ Nenorocite ore ale dimineţii/ Am văzut pe drumul Crucii nişte ŞOBOLANI/ Ei, ei mi-au adus praful alb/ Agonia mea
Moartea mea/ Alături de asistenta şefă/ Care e o curvă/La amiază, putred/ Sângele Profetului agoniza/Acul mi-a spart una din vene
TE DU DOAMNĂ/Dimineaţă pe Drumul Crucii/ Şobolani mi-au adus din nou praful alb/Overdose... final.
Am reuşit să fug din acel loc blestemat, acolo, acolo unde fiecare se crede ceea ce nici măcar nu îndrăznea să viseze: flori sau păsări, mici Dumnezei, chiar şi infirmierii, asistentele şi doctorii visau la ceva!  Iar, dacă nu ştiau să viseze, ierburile mele le dădeau ajutor. Din interiorul salonului şi a gardurilor de sârmâ ghimpată, lumea pare un templu părăsit de un zeu plictisit de prea multele şi sângeroasele ofrande.
Acolo am auzit chemarea! Un fel de vaet prelung care despica noaptea, negura cleioasă ce-a coborât peste minţile celor care îşi spun oameni. Cât despre vaet, el dispărea odată cu falsa lumină a zorilor, cu acel sarcastic zâmbet al cerului ce sărbătorea o nouă zi.
Fragmente de jurnal 
Timpuri bolnave/ Trupuri bolnave/ Cad ceruri peste salonul în care a murit acest trup/ Călăresc şarpele destinului/O hienă se înfruptă din gamba piciorului meu/
Venele se umflă/ Gustul de urzică al cocainei/ Pătrunde în toată intimitatea neuronilor mei/ Vomit sânge şi fire de iarbă/ Şi-l blestem pe Diavol /Viperele lui Pah cer necropsia cadavrului/Luky your sky it is so wonder
A mfetamine/L uminal/Tu/Fortral/ E cstasy/ L SD
Sau lumini întunecate la amiază/ Mascaţi  de la DIAS au ascuns soarele Am aşteptat !Am aşteptat cu mintea-ascunsă, Chemarea crengilor şi-a frunzelor ce cad,
Noi doi, eram o zi, eram o noapte,
Acum covor de lut şi sânge, 
Spălat de ploi în fiecare an.
Din acea noapte când a plecat alerg, rătăcesc ascultând Chemarea. Când o simt aproape şi cred că am ajuns la EA, se depărtează, dispare brusc. Dar eu ştiu, ştiu că o s-o găsesc.
Este necuprinsă EA ! Crengile copacilor mă mângâie, îmi vorbesc despre mari secrete, enigme ale acestei biete omeniri. Aici fiecare copac este sufletul unei fiinţe. Când acel suflet pleacă spre-o nouă haltă, atunci acel copac începe a intra în putrefacţie, încet, foarte încet, insesizabil. Dar zilnic pe-această sferă sosesc alte şi alte fiinţe. Astea le-am aflat de la carpeni şi stejari, de la aluni, iarba şi florile sălbatice mi le şopteau când le îmbrăţişam. Toţi şi toate mă cunosc, îmi ştiu durerea, nu mint niciodată pentru că sunt adevărate prin însăşi existenţa lor infinită. După ce le îmbrăţişam sorbindu-le roua căzută din umbre fumurii de cer, începeam să alerg din nou pe poteci şi cărări pline de hăţişuri şi mărăcinişuri. 
Se dau la o parte, oricât de dese şi pline de ţepi ar fi, îmi arată drumul când mă simt venind. Mă aciuiez lângă un stejar, nu simt chemarea, atunci paşii mă îndreaptă spre-un alt luminiş und razele soarelui pătrund cu destulă greutate. Dispersate de frunzişul des, ele se transformă în fante subţiri de lumină ce se pierd repede în umezeala reavănului. Somnul seamănă în mine culori ale unor amintiri, şterse amintiri ce sucombă imediat. Mă trezesc, mă trezesc sărutând pământul, scoarţa copacului din mijlocul luminişului unde m-au prins zorile. Simt, simt că nu este acolo, atunci lacrimile mele nasc un alt izvor ce se pierde în pământul afânat şi acoperit de frunze moarte.
Urletul meu, urletul îl înşelege doar EA, doar EA şi vântul care-l duce mai departe, şoptindu-l fiecărui copac. 
Copacii plâng şi iarba plânge
Cu lacrimi galbene în fiecare an.
Acum încerc să-mi amintesc unde mi-am lăsat cortul ? Confuz ! Nu prea sunt sigur că aş fi avut aşa ceva. Nu se pare că memoria… tot mai des, trecutul, devine o melasă de incertitudine. Şi asta nu se-ntâmplă demult, poate de când m-am întâlnit cu EL, cu Pădurarul. Nu are nume, eu l-am botezat aşa, iar, indefiniţi nu un nume este important. Se spune că este o fiinţă ca şi oricare alta, ce trăieşte în mediocritatea condiţiei de om, dar umanul şi conştiinţa superioară ce sălăşluiesc în el, se pot citi pe veşmintele sale vechi dar curate, în ochii căprui, catifelaţi şi umezi ca la acea freagedă şi superioară vietate, ochi ce dăruiesc lumină şi înţelegere. Gura este conturată de buze ce se răsfrâng în adânci tristeţi, buze ce rostesc cuvinte în şoaptă, cuvinte ca caută o faţă mică şi spână, brăzdată de riduri ce exprimă o nedreaptă necunoaştere a bucurie şi-a zâmbetului împlinit. Vorbeşte rar, foarte rar. Prin el vorbesc pădurile, pământurile, cerurile, simţi pulsul Universului. Ne întâlnim întotdeauna când zorile încep să spulbere liniştea nopţii, când roua macină timpul stelelor şi-a lunii.
- Somn uşor suflete neostenit şi îndurerat ! Căutarea-ţi nu e zadarnică !
- Mulţumesc… mulţumesc Pădurarule !
Dă din cap gânditor, apoi mă priveşte uimit, uimit de prezenţa mea acolo. Întinde o mână în sus, niciodată nu-mi amintesc care, spre ceva ce numai el vede, şi-mi spune cu glasu-i şoptit, un fel de descântec imemorial:
- Într-acolo trebuie să porneşti. Simte e tot mai aproape ! Uuuu, uuuu, uuu !
Se depărtează uşor, ai impresia că se desprinde de sol un cântec ce începe a curge din păduri şi pământuri, din ceruri şi ţăndări de universuri. Cântecul aparţine unor timpuri stinse demult pentru mine:
“Podul de piatră 
 S-a dărâmat
 A venit apa şi l-a luat”
Nu sunt sigur, însă, dacă acelui timp trecut îi aparţin şi eu, dar cântecul îl ştiu de undeva. Mă trezesc sărutând scoarţa copacului, ţărâna amestecată cu crengi, iarbă şi frunze. Simt o adiere – vântul, el aleargă liber printre crengi, el îmi usucă lacrimile. “Nu este aici !” Şoapta mea interioară răzbate prin desişuri şi poene scăldate-n raze de lună, se contopeşte cu uriaşul stejar ce străjuie luna să nu cadă peste lume, din lemnul căruia aud chemări ancestrale şi seva-i cum plânge împreună cu mine. 
Acum trecutul se zbate în mine ca o sălbăticiune hăituită de vânătorii de viitor, mintea îmi este despicară de zgomotul unor bulgări de pământ ce se zdrobesc de lemnul tare. Simt durere, văd lacrimi peste tot.
Zbaterea trecutului mă împinge să alerg bezmetic, să mă furişez: o biată umbră a desişurilor şi poienilor. Iar CHEMAREA ?… ea se-aude tot mai aproape. 
Te văd şi acum
Fiinţă materială
Nu negură, nu ceată, nu idee.
Două chemări ce se unesc cu totul
Cu trup şi suflet în durere.
Nu l-am văzut demult pe EL, pe el – Pădurarul. Am căutat timpul ce se sta ascuns între ferigile mari şi vezi, paşii… urma lor… hm, stă să cadă târzie peste goluri de memorie, purtându-mă spre un loc de care nu-mi amintersc decât în rarele momente de luciditate. E locul unde cred că mi-am lăsat cortul… cred, poate că e aşa. Ha, ha, ha, ha, chiar există: câteva bare ruginite de-o pânză mâncată de secete şi ploi. Oare, oare erau şi case pe-aici ? Nu… nu cred, întotdeauna EA, pădurea, este tot.

Vânt uscat, vânt uscat,
Te naşti din meandrele unui timp uitat.
În noaptea ce-mi acoperă mintea,
Totuşi: Eu voi găsi o poartă spre tine.
Sărut cu nebunia primei dragoste adolescentine, a câtea oară, Doamne ? pământul, scoarţa copacului sub care m-au prins zorile.
- Somn uşor, suflete neostenit şi îndurerat !
Glasul Pădurarului adânceşte în el chemări şi şoapte, ploi şi zăpezi, toate purtate de frunzele şi iarba mustind a verde.
- Mulţumesc, mulţumesc Pădurarule !
Nu uita să cauţi, să simţi şi să găseşti ! Da, da, neapărat să găseşti. Ascult-o, este tot mai aproape ! Nu uita, cel mai important lucru din lume este sete să cauţi, să nu renunţi la luptă niciodată, niciodată !
Simt, dar nu chemarea ! Simt acel zgomot al bulgărilor de pământ ce se zdrobesc de lemn. Mă doare zgomotul ce-mi hăituieşte creierul, iar în jurul meu văd zeci de ochi din care ţâşnesc lacrimi, plânsetul, tânguirile acelor inimi îmi seacă sufletul.
Da ! El, zgomotul bulgărilor de pământ ce cad lovind puternic acea capsulă pentru veşnicie, El a făcut din trecutul meu animalul hăituit de sadicii vânători de viitor, El aşează peste fiinţa mea durerea insuportabilă. 
Acum strigătul meu îl poartă norii, norii ce s-au lăsat deasupra EI, groşi şi cenuşii se târăsc alene pe cerul prevestitor de furtună, se îngrămădesc deasupra EI; EA ! - Marea Pădure.
EA, doar ea îmi pansează rănile, crengile copacilor ei îmi ostoiesc durerea. 
Îmi face bine toropeala aceasta: picioarele, mâinile, capul întreg, nu mai sunt ale mele. Iar durerea… durerea nu mai există… aud, aud doar CHEMAREA, este tot mai aproape.
Stau pironit locului privind cerul, din el curg lacrimi ce-mi spală obrazul. Copăcelul de lângă mine, înalt şi subţirel, mă îmbrăţişează cu toate crengile lui. Mâinile mele îi cuprind trunchiul: sunt crengi.
- Te-am regăsit !!!
Nu este voce, este vântul, vântul ce foşneşte uşor ducând cu el frunze, galbene frunze – lacrimi de bucurie:
- Te-am regăsit !!!
PE POTECI NEUMBLATE
DOAR DE PLOI SPĂLATE, 
DE VISCOL TROIENITE,
ÎN NOAPTE ÎNGHIŢITE.

—

---

—