Dacă e Marți… Note din Decembrie 1989 – Fragmente dintr-un jurnal aproape îngheţat –

“Orice asemănare cu realitatea nu este deloc întâmplătoare, situaţie care se aplică şi personajelor”

15  Decembrie
Dana… Să-ţi spun că ningea frumos ? Habar nu ai cât de banali sunt soldaţii cu lumea lor verde, cu sectoarele şi plantoanele lor. 
Hm, nu-mi mai amintesc foarte sigur, dar, poate era şi un viscol care hărţuia genunile cerului, poate era şi vreun plutonier beat ce vomita în closet zăpezi negre, arse de bocancii murdari şi rupţi. Auzeam, acolo pe câmpul acela îngheţat cum uriaşi nămeţi de zăpadă ţipau în somn, nu mai ştiu, poate ţipau la Dumnezeu. 
Au adormit, ca şi mine, sub cerul acoperit de nori buhăiţi şi cenuşii. 
Oare să te mint că ningea ? Sau că gândul la tine mă făcea să înghit mai bine surogatul ăla numit armată. 
Nu cred… nu mai ştiu… de fapt, era o iarnă fără de ea, în care ploi rele şi reci muşcau noroiul pe care, noi, îl înghiţeam pe câmpul mohorât şi neprietenos, încă un aliat perfid al apeviştilor, al acelui decembrie incert. La ce bun să ai totul, dacă în inimă nu ai nimic…
19 Decembrie
Nu ai venit în acea după amiază ! Stăteam drepţi, cum altfel, mestecând cu bocancii găuriţi acele căzute din brazi.
Stăteam drepţi, pierdut în poziţia asta iubită de întreaga omenire, încercând să alcătuiesc lumea ta răsfirată, singurătatea ochilor tăi, culorile lor, asemeni unor frunze de mesteceni, vocea ta acum bruiată de nerăbdarea lapoviţei amare care năştea prematuri fulgi de zăpadă. Poate mai ţii minte cum vântul aspru cădea beat peste plopii ce năduşeau sub povara aşteptărilor mele, sau, poate, nu mai ştii: ştiu că te doare insistenţa asta a mea, dar ai orbecăit prea mult prin cotloanele sufletului meu.
22 Decembrie
Nu ai mai venit… Umbre… Uriaşe umbre ale singurei mele singurătăţi au plecat să te caute după cerul frumos precum un sicriu de zinc…
Motto 1: “Ultram Bibis ? Aquam am undam !”
Am râs şi-am plâns/ Fără de mine, Decembrie/ Necuvântătoare aripă/ Aruncată pe crucea împuşcată/ Gloanţe rătăcite/ Zăboveau, încuviinţând rămăşiţe/ Pustietăţile rugăciunilor noastre/ Mereu, zilnic, topite – doar cenuşă.
25 Decembrie
Motto 2: “Aici la graniţă frunzele cad. Deşi toţi vecinii mei sunt nişte barbari şi tu eşti la mii de mile depărtare, pe masa mea se află întotdeauna două ceşti de ceai”
Îţi mai aminteşti, mamă ? Cum stăteam amândoi, obosiţi şi trişti/ În dimineaţa îngheţată/ Cu urme de omăt pe obrazul neras şi chinuit de soare ?/ Atunci gradate moluşte verzi/ M-au chemat să învăţ a UCIDE !!!/ Nebănuind nimic, Dumnezeu, cernea obosit ore/ Alungând timp peste timpul meu/ Stele rebegite defilau ucise/ În noaptea aceia luna era şi ea îngheţată/ Şi-o zugrăvise un general nebun/ Un bezmetic destin, în roşu/ Atunci buna mea mamă/ Gloanţe au început să muşte din ţărâna nopţii/ Scrâşnind răutăcios din dinţii de moarte/ Căutând copaci şi nămeţi/ Şi pe noi, pe noi soldaţii, mamă/ De ne vedeai cum ne târam ascultând nebunia sinistră/ Trupuri asfaltau zăpezi/ Ce-nmormântau picuri de sânge/ Momeală au fost lacrimile care au înnegrit încărcătorul rece/ Canini răi şi fierbinţi zburau din el/ Învăluind în sânge de canar, nişte cruci albe/ Singuratice morminte/ Ştii cum a fost când glonţul mi-a adulmecat femurul/ Năşteam sânge/ Stupide valuri de lichid roşu şi lipicios/ Cu gust metalizat, de zgură, atârnau de ultima oră a singurătăţii mele/ N-am plâns, dragă mamă, căci suferinţa nu ştiu s-o mimez/ Iar sus pe cruce nu oricine urcă… Era doar un glonţ/ Abia… abia când al doilea glonţ mi-a săturat stomacul/ De hrana proastă care ne-o dădeau/ Arma a devenit urnă funerară/ I-am văzut/ Atunci aveau zâmbete îngheţate în priviri, AU ÎNCEPUT VÂNĂTOAREA… / Sunt cald şi sigur/ Şi-aşa frumos zâmbesc brazii de aproape/ Uite, mamă, se aprind luminiţele de Crăciun/ E bine, iar noaptea se face tot mai neagră…
M-au împuşcat… ne-au împuşcat… v-au împuşcat !
Netrebnică fiinţă-i soldatul/ Rade cu lama pereţii de la closet/ Pe urmă adoarme şi cade ucis !
Bine te-am regăsit mamă/ Alături îţi stau şi acum/ Sper că mă crezi/ Când sufletul meu/ A şters-o nevăzut din agitaţia de la spate împuşcată/ Le-am revăzut zâmbetele/ Semănau cu ferăstrăul de amputare/ Cu cleşti de oţel/ Ce caută gloanţe în murdare trupuri de soldaţi…
I-aş fi ucis, dragă mamă/ Şi iadul mormânt să le fie/ Dumnezeu nu m-a lăsat !
Să nu-i crezi mamă/ Îţi voi spune că am căzut la datorie/ DATORIE/ Ce e aia datorie ?/ Nu-mi amintesc să am vreo una/ În afara celei faţă de fiinţa dumneavoastră/ Nu-i crede/ Sunt laşi şi proşti !!!
NU SUNT EROU/ Eroii sunt doar vii, aproape vii, iar noi am fost împuşcaţi/ Şi, nu mai ştiu cum se scrie eroi: cu doi de “i” sau cu unul singur/ Biata mea mamă/ Oare o mai ţii minte/ Pe cea din poză/ Fiinţa cea blândă cu ochii mari şi trişti/ Au împuşcat-o direct în cap/ Iar şenile i-au zdrobit sufletul de pasăre mică şi aciuită în inima mea/ Ţi-am spus să nu mai plângi… te rog… mă doare… Doar cât ne-au împuşcat… ATÂT !!!
Şi câinii se împuşcă iar hoiturile lor sunt aruncate-n gunoaie/ Pe noi în morminte pline de Crişti răstigniţi/ După moartea noastră au scos, din nou, botniţele/ Cică la vânzare !
Ne-au chemat: Sfinţi… Îngeri şi Diavoli/ Carnea zăreşte muguri de sânge/ Idioţi cu epoleţi răcnesc ordonarea noastră în groapă/ Un glas din cer strigă: Lăsaţi cadavrele lor să vină la MINE/ Mi-e frig, sunt singur şi nu-mi trece…
La revedere mamă/ Nu plânge/ Iată hoitul Fiului Tău şi viermele uriaş ce-l călăreşte…
Motto 3: “Libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc. Să fim deci mai puţin siguri că oamenii sunt dispuşi să rişte” (Denis de Rougemount)

În amintirea tuturor celor plecaţi dintre noi în urmă cu 35 de  ani. Remember !

—

---

—