Dacă e Marți… Păpușa de porțelan (fragment)

Joi, 26 ianuarie 1989
Pe atunci ziua se îngâna cu noaptea. Zeule, măi zeule, unde te grăbeşti? Tu eşti un zeu mic, unul mototolit, unul pe care nu îl iubeşte Hera. Nu te duce, zău, mai zeule, nu te duce să o vezi pe micuţa zeiţă.
Un oraş care mă primi liniştit, pe mine şi încă nouă recruţi. O biet actor, o biet artist, rolurile mor, viaţa e un teatru trist. De ce mi-o fi venit în minte versurile astea? Acolo, atunci, nimeni nu mi-a spus nimic, vreun vânt ceva, vreo bătrânică gârbovită, cu ochi luminoşi, cu faţa plină de riduri care să îmi spună să fug. Daaaaa, să fug, he, he, he, să fug, dar undeeee? Unde, cum să fug, cum să fug Sfântă Vineri, mai alesc că, căţeaua cu măsele de oţel mă aştepta după colţul acelei străzi, unde, fix la 100 de metri în faţa era Poşta. Cum să fug cu geamantanul acela, greu ca un medalion de plumb, deşi, măi Zeus, greu de tot îmi era sufletul, da, sufletul, nu ştiam de ce, nu înţelegean greutatea aceia, neputinţa mea de-a respira corect, bine, bine, bine de tot. Ne-am oprit la bodega de peste drum de autogară, de fosta autogară, acum e un Lidl. Mâncam zăpada maronie, un roşu închis, un roşu rău, aşa, încet, cum cădeau fluturii mici de gheaţă, eu îi haleam. Îmi era sete, o neclară şi nedorită sete. Aşa, o sete nechemată, cum ţi-ar lipsi ceva, ceva dar tu încă nu înţelegi ce îţi lipseşte. Ceva, cineva, mda, cineva, dar acel cineva habar nu are că ai ajuns. Cum să ţip că am ajuns? Mno, tu Dana, trebuia să ţip ca un apucat, să cutremur cerul înecat în cristale de gheaţă, înmormântat între troiene. Nu, nu am făcut nimic din toate acestea. Eram doar un biet băiat de 19 ani, nu, nu, încă nu aveam 19 ani, viitor militar. Mi-am scos pachetul de „Dacia” din buzunarul hanoracului pe care nu am să-l mai văd niciodată, am extras o ţigară, umedă, am aprins-o cu greu şi am început să trag cu sete din ea. Fumul coloră puţin atmosfera tristă, însingurată, cu mese de fier şchioape şi wc-uri murdare şi care miros toate a clor, amoniac şi clor. 
Bere pentru militari. 
Un ţap pentru fiecare recrut, caprele vor veni ceva mai târziu, glumeşte sergentul Ghimpu. Berea era puţin adăpată, doar că pe vremea lui Francois Villon se bea vin, aşa că nu am putut blestema crâşmarii care ne botează vinul, mai bine „ tăiaţi la beregăţi să-i rupă chinul şi-n fund de iad să stea cât mai curând crâşmarii care ne botează vinul!”, cred că mi s-a părut a fi cea mai bună bere băută de mine până în acel moment, ultima până cine ştie când, doar nu ajunsesem la „Forum” în Costineşti, ci la pompieri în Târnăveni. 
Aşezat pe cufărul de lemn, gustam mai mult decât beam din berea aceia cu gust bun, bere de Mureş, de Reghin, bere, ţigara care fumega ca o mocăniţă prin ţara de piatră a Apusenilor, ţara de piatră şi aur. Aici, aici era doar zăpadă ce venea aproape ca o ploaie de gheaţă din cerul înnegrit la apus, o ploaie de gheaţă deasă, măruntă precum ochii micilor canari. M-am ridicat şi am cerut permisiunea să mă duc la baie, da, la budă, vroiam să cânt despre canarul galben ca un gălbenuş, simţeam, simţeam cumva că eu sunt acel canar. Era ceva nedesluşit, o chemare lăuntrică, nu ştiu, poate un vaet ce nu prevestea nimic bun: Canarul galben ca un gălbenuş, pene moi şi ochii duşi, Cânta de după sârmele de-argint, Şi viersu-i se pierdea în vânt, Deodată ochii trişti din cap tresar, Şi dă din aripi, dar în zadar, Lovind cu pieptul sârmele de argint, Cade în jos cu pieptul frânt, Sărman canar, ţi s-a părut, Că zarile ţi s-au deschis, Dar n-a fost doar, decât un vis.
Vaetul se transformase în plânset, un plânset prelung, greu. Îl auzeam înfundat, ca din spatele unei uşi capitonate, aşa îl auzeam când am plecat, încolonaţi, de la bodegă. Tăcut, cântecul meu se topea în văzduh, era ultimul pe anul acela, ultimul cântecel despre canari, acum veneau militarii la rând.
Paznicul farului de la capătul lumii
Suntem soldaţi, niciodată a inimilor piraţi, Dana, niciodată, Dana, Clara… Dincolo de aburii alcoolului, simţeam, da, simţeam, dincolo de fumul de ţigări ieftine, simţeam mirosul de femeie proaspătă, curată. Un miros cald, suav, ce îmi invadă întreaga fiinţă, un miros ce îmi căuta, încă nedesluşit sufletul. Mâinile Clarei, mâinile acelea care mă mîngîiau, îmi căutau trupul, alcătuind prin mişcarea lor un straniu şi ancestral joc prenupţial. Am intrat în joc: Viaţa, viaţa, mi-a spus, o mare şi misterioasă căutare, nesfârşită căutare, clipe, infinite clipe de fericire, moment, secunde, ore ce nu pot fi niciodată împuşcate, nici măcar cu gloanţe de argint…
Atunci, da, da, atunci mi-a scris Clara primul poem? Primul, al doilea, cine ştie, nu, cine mai ştie. Eu, eu ştiu atât de bine, din acel moment, timpul a început să curgă altfel pentru mine, am încercat, mai pe urmă, ani la rândul, să îi prind sensul, da, sensul, miracolul, să caut, să caut locul unde poţi să te strecori pentru a naviga. Exact pentru a naviga, pentru că, acolo, pe fluvil acela uriaş, se navighează în toate sensurile. Paznicul farului de la capătul lumii, biata Clara, mai degrabă bietul de mine, cât de greu am înţeles totul: 
Paznicul farului de la capătul lumii 
Cu ale lui fire albe, Fiecare fir, fiecare pentru fiecare secundă ucisă, 
La marginea lumii, la marginea ei, cântecul meu, un vuet de mîloase ape
Apleacă-te şi dă-mi ţigara, ţigara aia, aşa mi-a spus, aşa mi-a spus Paznicul Farului, închizând unul din lăcate,
Un fum am tras şi eu, doar un fum, atât cât să desenez culoarea feţei lui Dumnezeu… 
Te-am căutat, am căutat lumina din gaura de vierme, scrutând după viitorul cu tine, dar secundele, ele, secundele nu ţineau de cald. 
La capătul şinelor de cale ferată, la acel capăt, frigul devenea o stare, o stare de fapt.
Şi, uite aşa, uită-te bine, aşa am strigat-o pe Ilona: 
Ilonaaaaaaaaa, pe Ilona am strigat-o să caute, caută Ilona dragă o pătură, o pătură groasă şi acoperă frigul ăla o dată! Ilona plânge, iar lacrimile ei îngheţate ca nişte mere mici, mici, uitate într-un copăcel, le strange Paznicul într-un pahar, într-un pahar le strânge, le bea, le bea după ce le strânge cu micii lui copii, mulţi ca firele bărbii. 
Împarte, împarte pâinea de secară, coaja şi miezul, câte puţin pentru fiecare, miezul şi coaja. Gustul de pământ al cojii arse, gustul de fier al miezului, cântece de îngropăciune se aud din lună, din lună se aud. 
Încă o ţigară îmi cere, încă una, zice Paznicul de Far, şi cântă, da, cântă fals de tot alături de cei 113 copii ai săi, alături de cei 113 copii, cântă romanţa sinucigaşă a timpului: 
Sorb ape întunecate, sorb, cadavrul verii, curge, curge cadavrul, atârnă de linia orizontului, în peşteră, atârnă uriaşul liliac, din vomă s-a trezit, din băutură a murit, acolo pe treptele blocului de nefamilişti, suflete, multe, suflete bântuite de invidie, morminte de gheaţă sapă, îngenunchiază la catafalc, la catafalc îngenunchiază, unde moartea se odihneşte şi spune, le tot spune, băieţi, băieţi, nu mai beţi poşirca de 2,50, le tot spune, iar Gore, maistrul de la SDV-uri ar vrea să io tragă Maricicăi de la Sculărie, nu sta ca o momîie, nu sta, mai bine cumpără spirtul acela şi fă-l jumate cu apă, jumate cu apă să îl faci şi apoi să te mai poţi ţine de balustradă, să nu spargi uşa din PFL, mai bine sună, pe strada unde e căminul de nefamilişti, o apă murdară curge, mai bine sună şi ia spirtul îndoit cu apă, ia-l cu tine. 
Aici, aici la cămin, mâncam arpagic cu gem...
Cam aşa ceva, cumva aşa sunau primele poeme ale Clarei, sunt multe, mi-au rămas o duzină de caiete. Acum, acum că biata Clara e doar o amintire, gândul unei cărţi îmi dă tot mai mult târcoale. Ar merita, mi-a spus un amic, mare scriitor, da, da, ar merita, biata de ea, sigur că ar merita. 
Ei, ei, Clara, ţi-am spus că nu ştiam că scrii, scrii versuri, eu nu înţelegeam nimic, din viaţa ta, din fiinţa ta. Glasul tău cădea atunci cald, o boare înmiresmată şi luminoasă peste zorile reci şi trândave ce se pregăteau să erupă din cerul ca o spinare de balenă albastră.
Taci, iubire, nu blasfemia scurtele momente de fericire de care avem parte. Sunt unice! Lor trebuie să ne închinăm, să le sacrificăm lacrimi, poate, poate să îl rugăm pe Dumnezeu să le mai prelungească. Nu mult, nu prea mult... Da, Clara ştiu atât de bine cât de scurte sunt momentele de fericire, am învăţat de la mica zeiţă, ea le cronometra, le dădea cu var, îmi fura secundele şi le ascundea în palma Soniei.
End of the day
Palmele Clarei, palmele tale Clara, trupul tău de fetiţă, emanau o căldură plăcută, un miros suav, un parfum discret, de lăcrimioară, de curăţenie, venit, venit cumva din altă lume, alt spaţiu, palpabil şi totuşi prohibit, interzis. Atunci, strania ta feminitate, neînţeleasa ta frumuseţe, îmi cotrobăia prin suflet, căuta amintiri, inventa, de ce nu, amintiri. Ce, ele, amintirile nu se pot inventa, trecutul, trecutul poate defini o lume ce ar trebui să acopere glasul timpului, timpul ăsta ce şterge cu buretele anilor nume, chipuri, chinuri, căzătoare stele, înfuriaţi cocori.
Taciiii, taci, să taci odată, nu auzi, taciiiii. Hm, să tac, de ce să tac, să tac, Sonia, oarbo, idioată ce eşti. Pe urmă, pe urma ţipetelor, Sonia, uitându-se la Dana, cânta cu ale ei păpuşi nebune, cântecelul batistuţei: Mi-am pierdut o batistuţă, mă bate mămica, cine-o are să mi-o deie, îi sărut guriţa.
Să mori tu! Auzi, auzi tu Dana, ce cântă proasta asta mică, e rea, dată naibii, dată dracului, spune că te iubeşte mai mult ca mine. Oh, nu, aşa ceva nu există, Sonia minte, Sonia minteee, Sonia în iadul păpuşilor ajunge, pişălcoaso, acolo ajunge, în pod. Daaa, aşa o fi, dar până la pod, îmi vor mânca mie viaţa şi moartea, amândouă laolaltă. 
Nu noi, nu noi, ţipă iarăşi Sonia, militar prost, nu eu îţi voi mânca viaţa şi moartea, ea, Ea, Dănuţa ţi-a luat deja sufletul, l-a strâns în palmele ei mici, în palmele ei mici l-a strâns de gât ... Conştiinţa omoară iubirea... Micuţa zeiţa îţi va pune ştreangul şi îţi va trage scaunul 
Ce bine mai râdea Ghizy, ce se mai distra de micile mele povestiri, râdea şi plângea, rîdea aşa de frumos din spatele dinţilor ei mici dar incredibil de albi şi de sănătoşi.
Ursul doarme, ursul doarme şi-a uitat demult de foame, De el poţi scăpa uşor, Dacă eşti prevăzător.
Glasul copiilor, murea încet, se topea sub plumbul fierbinte ce curgea din cerul incendiat de căldura lui cuptor, a lunii lui cuptor. Micul grup de băieţei şi fetiţe se juca în vipia de admonesta drumul ce lega vechiul braţ al Târnavei mici cu şoseaua principală a oraşului, drum ridat bine de gropi, de fapt o cărare de pământ deţelenit sufocată de praf vara şi înmormântată de noroaie toamnă. Mergeam, cu paşi picuraţi mergeam spre grădina companiei de pompieri, „GAZ-ul” vegetal, locul unde, ca din pământ şi iarbă verde, creşteau roşiile, ceapa, cartofii, morcovii, castraveţii, sfecla, verdeţurile pompierilor, lunca, vechea luncă, iarba verde de acasă, locul unde se scăldau, goale se scăldau, micile ţigănci.
Trec țigani pe drum, Drumu-i plin de fum, Fumu-i plin de scrum, 
Foc ardea! Vai țigani, țigani, Gipsies și gitani, Fără cer și ani, 
Trec pe drum!
Acolo, Dana, acolo, mai ţii minte Doamnă, se scăldau micile ţigănci, unguroaice multe dintre ele, urmaşe ale lui Atilla, biciul lui Dumnezeu pe pământ, dar şi ai mongolilor lui Timur Lenk, iuţi, neîmblînziţi niciodată şi, care au ajuns tocmai lângă Paris, atât cât era Parisul la 1243.
Pe vechiul braţ al Târnavei, în luncă, prin iarba deasă, din apropierea grădinii pompierilor, „grădina cu pompieri” I se spunea, da, da aşa I se spunea, micile fiare, trupurile lor aproape perfecte, îşi arătau întreaga lor goliciune sălbatică. Se scăldau goale sau doar cu un maieu care mai mult evidenţia formele perfecte decît le astupa, aşa, aşa am cunoscut-o pe Ghiyz, aşa am simţit acel sânge care putea încălzi şi piatra. Ghizy, ţigăncuşa mignonă, cu ochii aceia negri ca nişte tăciuni şi de o ireală frumuseţe, una sălbatică, una care te marchează pe viaţă. Cu o voce puţin dogită, cu ochii ca două umbre alungite, umbre negre desenate într-un oval în care se mai odihnea un nas mic, o ideogramă chinezească deasupra a două buze fin trasate de un priceput pictor şi, mai roşii ca sângele fierbinte al etniei, Ghizii venea din străfundurile stepei kalmuce, venea călare pe cai doar jumătate îmblânziţi, aşa cum cum sunt şi urmaşii nomadelor hoarde venite odată cu mongolii cei cruzi şi neînduplecaţi ai lui Ghinghis Han pe caii lor mici şi iuţi. Mică şi iute, cu sânii mai perfecţi şi mai tari decât orice statuie a nesătulei Venus
Sunteţi doi sălbatici, tu cu ea, cu Ghizy, îţi plac ţigăncile, ai sânge de ţigan în vine! Da, exact aşa mi-ai spus, mie, strănepotul unui baron austriac scăpătat, unui von Fiedler, locotenent în Garda Imperială a lui Franz Joseph, dar, Dana, aşa e, ţigăncile mi-au plăcut întodeauna, Doamne, pe tine te-am iubit, te iubesc şi te voi iubi. Poate trebuia să o iubesc pe ţigancă, poate, dar cine mai poate să vorbească despre asta. Da, aşa, ne-am tolănit unul peste altul, ne-am împerecheat prin iarba înaltă, ne-am împerecheat, parosodas, aşa spunea Ghizy, Ghizella, mica Gazelă, a szerelem a legjobb dolog, da, cel mai bun lucru, atunci când nu te regulează, dragostea aia care e cel mai bun lucru, mică Gazelă, ca nişte păduchi boemi şi laşi ne-am tot împerecheat. Mirosea ciudat mica Gazelă, nu avea mirosul tău, mirosul Soniei, Dana, aveai mirosul Soniei, privirea ta de leoaică, frumuseţea ta alsaciană, cumva dreaptă, îngheţată, şi în mormânt m-aş fi pus lângă tine, cafeaua cu micul dejun ţi le-aş fi adus, un mort care îşi iubea propria moartă. M-aş fi îngropat singur doar să-ţi fiu alături. 
He, he, he, Dana, noi eram în viaţă şi eram fericiţi, cu tot cu mica Gazelă, cu micile gazele. Cică, spun unii şi alţii, puţină fericire nu strică nimănui, însă eu auzeam vaetul, deja îl auzeam, îl auzeam cum vorbeşte cârtiţei, singurul mamifer care vorbeşte cu morţii.

—

---

—