Dacă e Marți… e altfel despre Eminescu: De la ”Mortua Est” la necunoscutele sale poezii: „Eu nu cred nici în Iehova” și ” Cu gânduri și cu imagini”

Încep așa: poezia nu este doar o formă specială a cunoașterii celor nelumești, a acelor forme de comunicare ce trec de bariera închipuirii și a limitelor și limitărilor, vorba lui Noica, noastre mentale. Este evident că, poezia se poate alătura cu succes prozei întru descrierea realităților obiectiv.
Și, dacă tot este vorba de Eminescu în aceste zile, pe 15 în special, nu mă plictisesc să vă spun, în special elitelor care simulați orgasmul iubirii de Eminescu, că în scrierile din tinerețe, poetul, ne prezenta o lume, de facto, un infinit spectacol misterios. Lumea asta care semăna, părea a fi o cifră, așa cum va spune poetul în una din operele sale postume.
Dar, până când, ”inima lumilor”, ”mașina lumei”, lumea gândirii, nu se deschid pentru conștiința poetului însetată de cunoaștere, starea dominantă prin care sunt percepute dimensiunile realului este visul în starea de veghe.
Eminescu, este, fără îndoială, un poet al privirii, doar că, între el și ”lumea de piatră” apar tot felul de obstacole care opacizează ”oglinzile lumei”. Când între ”eu-ul receptor” al scriitorului și ”bolta lumii” nu se interpun niciun fel de obstacole ale ”privirii” ca ”munții de neguri” sau ”neguri de argint”, ”gene de nori” , ”însetata lor viață în ceață”, Eminescu devine un poet al privirii neiertătoare, adică, cred că devine un genial prozator. Așadar, când poetul vede, vede visul ce se destramă, realitatea apare oribilă și necesitatea voalării elementelor referențiale, ostile visului luminos se împlinește cu ajutorul poeziei.
”Am văzut fața ta pală de-o bolnavă beție/Buza ta învinețită de-al corupției mușcat/Și-am zvârlit asupra-mi, crudo, valul alb de poezie/Și paloarei tale raza inocenței eu i-am dat (Venere și madonă). 
În acest sens, poezia eminesciană va păstra în permanență această dublă funcție de cunoaștere, de căutare a realității crude sau de ridicare violentă a măștilor care acoperă ”un adânc necunoscut”, ”o viață nebună” sau ”chaosul uitării”. Totuși, atâta vreme cât lumea poeziei, o lume a închipurii, nu este încă amenințată de poezia crudă, realistă, de cunoaștere a societății până în străfundurile cele mocirloase și putrede și până în susul ei cel mai de sus, atât de corupt și mefiant, visul poetic eminescian păstrează încă culori îmbietoare, tonalități deschise.
Bine a știut Eminescu: cunoașterea prin poezie a răului societății, a acelui rău nepalpabil ce stă dincolo, uneori, de realitatea noastră, poate fi contra atacată cu acest gen de enunțuri : ” vis de tainic dor”, ” vom visa un vis ferice” sau ”ca visul pe-un copil”. Doar că, scriitorul, poetul, nu se poate opri la dulceața lumii noastre, el privește obiectic, profetic cumva, asta pentru ca, cei de după el, cei care îi vor citi opera peste 50, peste 100 de ani, să poată corecta toate acele greșeli, nedreptăți, însingurări, mizerii și ticăloșii. 
Astfel, din momentul în care relația dintre conștiința poetului și starea lumii ca iluzie (maya) se destramă, Eminescu începe să dea creației sale un suport existențial tragic. Schimbarea aceasta de viziune asupra lumii apare chiar în unele poezii din 1868, una dintre ele fiind ”Armorul unei marmore”. Ea înregistrează formularea cea mai tranșantă în ”Mortua est” (1871).
Dereglarea intensă a simțurilor pentru obligatorie ”devenire poetică”, nu atenuează la Eminescu simțurile prim care face cunoașterea zilnicului-zilnic a unei societăți umane bolnave, dereglare preconizată de Rimbaud în una din cărțile sale menită să deie literaturii o altă turnură, capătă la Eminescu caracterul unui enunț tragic, fără ieșire. Totuși, poetul rămâne poet, trece dincolo de obiect, sună retragerea din fața condiției umane tragice și continuă cunoașterea mitologiei, cosmogoniei, iubirii prin poezie, prin versurile ce trec în căderea și mesajul lor în realități paralele, putându-se chiar transforma în mesaje subliminale , mesaje ce se adresează doar unor subconștiente deschise metafizicului: ” A fi? Nebunie şi tristă şi goală; Urechea te minte şi ochiul te-nşeală; Ce-un secol ne zice, ceilalţi o deszic.  Decât un vis searbăd, mai bine nimic.  Văd vise-ntrupate gonind după vise,                     Pân’ dau în morminte ce-aşteaptă deschise, Și nu ştiu gândirea-mi în ce să o stâng ,Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?
Până la urmă, vorba galacticului poet Alexandru Cristian Miloș, Eminescu era, un liber cugetător! Eminescu Ştiinţificul, esenţa din totdeauna a Oamenilor, a poeţilor se desconspiră în Caiete! Afirmă poetul, cităm aproximativ: finalitatea poeziilor mele este să descopăr ecuaţiile matematice ale Universului, lumii terestre, continentelor, ţărilor, corpului omenesc, oraşelor, etc! Ciudată afirmaţie, paradoxală, faţă de unghiul prin care, încă, îi privim noi pe poeţi, nu?!
Căci Eminescu prin cosmopoezia sa "Luceafărul", "La Steaua", "Dacă treci râul Selenei", "Mementto mori", "Sărmanul Dionis", "Miron şi frumoasa fără corp" începe să strălucească într-o lumină cosmică, de ştiinţe ale Mileniului 3 - fiind contemporan cu noi şi de aceea şi cu cucerirea de către Oameni, a Cosmosului, cu NASA!
Am să închei așa: Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă”, nota Mircea Eliade, iar cu acest simțământ de familiaritate am înscris versurile eminesciene la nivelul ADN-ului cultural al cărui purtători suntem. Dar cu toate acestea, Mihai Eminescu  este un fenomen de amplitudine în poezia românească, studiul său fiind posibil doar trăindu-i rimele, iar pentru asta nu ne ajunge nici o viață de om.
În urma lui au rămas capodopere care încă nu au ajuns în vizorul cititorilor atenți, rămânând parte integră și naturală a patrimoniului poetic eminescian. Am decis, prin urmare să facem o selecție de cinci mostre de poezie românească, născute din spiritul Marelui Eminescu, dar care nu sunt foarte cunoscute publicului larg.
Prima pe lista noastră este poezia cu titlu provocator „Eu nu cred nici în Iehova”, care într-o manieră francă punctează o luare de poziție radicală a autorului asupra unor concepte precum viața, religia sau încercările societății de a-i perturba statutul de romantic desăvârșit:
Eu nu cred nici în Iehova
Nici în Buddha Sakya – Muni,
Nici în viață, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.

Visuri sunt și unul și-altul
Și tot una-mi este mie
De-oi trăi în veci pe lume
De-oi muri în vecinicie.

Toate-aceste taine sfinte,
Pentru om frânturi de limbă
În zadar gândești, căci gândul
Zău nimic în lume schimbă.

Și fiindcă în nimica
Eu nu cred, o, dați-mi pace
Fac astfel cum mie-mi pare
Și faceți precum vă place.

Nu ‘nvăluiți a mea gândire
Nici cu stil curat și antic,
Toate-mi sunt de o potrivă
Eu rămân ce-am fost: – romantic.

Continuăm acest medalion literar cu o confesiune smerită a succeselor pe care le-a trăit Mihai Eminescu de-a lungul activității sale literare. Poezia „Cu gândiri și cu imagini” este un îndemn, o scrisoare fără destinatar concret, dar cu un mesaj clar:

Cu gândiri și cu imagini
Înegrit-am multe pagini,
Ș’ ale cărții ș’ ale vieții.
Chiar din zorii tinereții.

Nu urmați gândirii mele,
Căci noianu-i de greșele,
Urmărind prin întuneric
Visul vieții-mi cel chimeric.

Ne având învăț și noimă,
Fantazia fără formă,
Rătăcită – era cu mersul,
Negru-i gândul, șchiop e versul.

Și idei, ce altfel simple
Ard în frunte, bat sub tâmple,
Eu le-am dat îmbrăcăminte
Prea bogată, fără minte.

Ele seamănă, hibride,
Egiptenei piramide:
Un mormânt de piatră’ n munte
Cu icoanele cărunte.

Și de sfinxuri lungi alee,-
Monoliți și propilee, –
Fac să crezi că după poartă
Zace-o ‘ntreagă țară moartă.

Intri ‘năuntru, sui pe treaptă,
Nici nu știi ce te așteaptă.
Când acolo!… sub o faclă,
Doarme-un singur om în raclă.

Putem observa furibunda negare a propriului geniu, Eminescu diluându-și stările febrile cu frumoasele poezii de dragoste, pe care le-am moștenit. Una dintre mostrele de gingășie, de senzualitate și de sentimentalism, este poezia „Dormi”, în rândurile căreia găsim o liniște cu totul specială:

De ce te temi? Au nu ești tu cu mine?
Las’ ploaia doar’ să bată în ferești,
Las’ vântul trist prin arbori să suspine –
Fii linișită tu! Cu mine ești.

Ce te-ai sculat și cauți în podele?
Uimită pari și pari a aștepta.
Nu poți vedea cu ochii printre ele,
Vrei să-ți aduci aminte de ceva?

Lasă-te ‘n perini – eu îți voi da pace
Dormi tu – și lasă să rămân deștept.
De când citesc, la tine-atunci îmi place
Din când în când privirea să-mi îndrept,

Să văd cum dormi, să te-admir cu drag,
Cu gura ‘abia deschisă cum respiri,
Eu de pe carte mâna mi-o retrag,
Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.

Odorul meu… o, prea frumoasă fată,
Ca marmura de albă-i a ta față,
Îmi vine să alerg la tine ‘ndată
Ș’ astfel cum dormi să te cuprind în brață.

Dar te-ai trezit! Păcat! Și nu mă’ ndur –
Dormi liniștit c’ un braț pe după cap.
Din când în când cu ochiul eu te fur
Din când în când din mână cartea scap.

Și-s fericit… Pulsează – a nopții vreme
În orologiu cu pașii uniformi.
De ce te temi? Cu mine nu te teme!
De nu te culci, te culc cu sila… Dormi!

Mihai Eminescu a fost un om al emoțiilor, turnura cărora a dat deseori tonul lucrărilor sale, iar pe fundalul unor dezamăgiri care îl atingeau, apăreau astfel de lucrări precum poezia „Cum ai putut…”, un strigăt de durere și refulată neputință:

Cum ai putut a-ți bate joc
De patimile mele,
De dulci petreceri la un loc
Din ceasuri ca acele?

Cum le-ai menit pe toate rău,
De s’au ales deșerte?
Dar care – i acel Dumnezeu
În stare să te ierte?

Când amândoi vom fi pământ,
Căci el pe toți ne-adună,
S’o stinge dor și jurământ,
Cu viețile ‘mpreună,

Ci ‘n lungul negrei vecinicii
Cântarea-mi se va naște,
Ce numai tu n’ ai vrut să știi
O lume va cunoaște.

În mintea vremilor ce vin
Va răsări cuvântu-mi,
Cu ‘ntreg al sufletului chin,
Ca iarba pe mormântu-mi.

Și-n versul meu ce va trăi
Infamă apăre – vei,
Cum n’ a fost alta, nici va fi
În neamu ‘ntreg al Evei.

Nici critica acidă nu a rămas străină vigilentului ochi al poetului Mihai Eminescu, acesta punând înainte de toate modestia și simplitatea ca garanții universale ale echilibrului spiritual, dar și ale creației. Simțim aceasta din versurile poeziei „Ori-care cap îngust”:

Ori-care cap îngust un geniu pară-și,
Cu versuri, goale de cuprins, să placă,
Și, cum dorește, sgomot mare facă,
Cununi de laur de la plebe ceară – și.

Ci muza mea cu sine se împacă.
Eu am un singur, dar iubit tovarăș,
Și lui închin a mele șiruri iarăși,
Cântarea mea de glorie săracă.

Când dulcii – i ochi pe linii or s ‘alerge.
Și cumpănind în iambi turnata limbă,
Ici se va pune, dincolo va șterge.

Atuncea ea în lumea mea se plimbă,
Cu-a gândurilor mele navă merge,
Și al ei suflet pe-al meu și-l schimbă.

Din toate gândurile eminesciene pulsează emoția în retrospectivele ei cele mai inedite, de la ură la iubire și invers. Se resimt luciditatea și frenezia într-un tandem frumos, făuritor de idei, de rimă sensibilă. Aceste caractere îl fac pe Eminescu poetul român al tuturor timpurilor, geniu topit în slove scrise, o emblemă despre care  Constantin Noica spunea: „Eminescu începe cu haosul de contraste, spre a se sfârşi cu cel de nediferenţiere totală”.

—

---

—