Într-o viaţă de om există întâmplări sau chiar evenimente care îţi marchează existenţa pentru totdeauna, însă nu pot fi sigur dacă tot ceea ce s-a întâmplat a fost vis sau realitate.
... Interiorul vagoanelor arată ca un câmp în care s-a dat o sângeroasă bătălie, o mizerie de nedescris, praf, mult praf, niscaiva insecte şi chiar geamuri sparte sau imposibil de deschis. La această ofertă, CFR-ul plusa cu preţul biletelor pentru călători, mult prea mari pentru o lume atât de „mică”.
Era un sfârşit de iulie canicular, aşa cum îi stă bine unei veri serioase, iar compartimentul s-a transformat într-o saună gratuită, dar nedorită de niciunul din ghinioniştii călători aflaţi la acea oră în acceleratul spre Constanţa. Trenul fugea pe șinele metalice, ca şi mine de altfel, el pentru că asta îi era menirea, iar eu pentru a căuta, pentru a scăpa de ambianţa plină de praf a unui orăşel de munte în plină vară.
Cred că era deja spre opt seara. Era încă foarte cald, iar soarele încă se lăfăia pe cerul senin. M-am ridicat de pe banchetă şi l-am întrebat pe Robert (un tip pe care l-am cunoscut în tren) dacă vrea să vină la o ţigară. Mi-a răspuns negativ. Era toropit de zăpuşeală, iar ceilalţi oameni, nu am înţeles prea bine ce era unul şi ce era altul, un bătrân pensionar, fost profesor, şi o doamnă, discutau politică, problemă ce mă plictisea îngrozitor în acei ani. Atunci a apărut prima oară. Mi-am aprins o ţigară şi, după câteva fumuri, m-am simţit privit. Se uita la mine de sus, de foarte sus. Privire de căprar de la trupele de Securitate – Ministerul de Interne. Am rămas aşa, cu faţa spre geam, fără a mă uita în spate, însă, după câteva minute, am simţit o căldură puternică în ceafă, exact cum te-ar atinge un ac înroșit. M-am întors brusc. La capătul culoarului, fără să se ascundă, mă privea Ea. Aşa i-am spus prima oară, pentru că numele i l-am aflat târziu. Se uita la mine, însă foarte distant, cum privirea unui căprar ordonă brutal unui soldat. M-a frapat superioritatea Ei, privirea Ei habsburgică, aşa că am început să mă apropii de Ea. Am ajuns la vreo trei paşi, iar Ea nu a schiţat niciun fel de gest. Parcă eram invizibil, dar asta nu mă împiedica să îi văd frumuseţea. Era superbă. Cred că ireal de frumoasă. Părul de-un blond auriu încadra o faţă de-o fineţe aproape stranie. Ochii ei verzi, ca bobul de strugure, cumva rotunzi sub liniile drepte, oarecum mongoloide, ale sprâncenelor, iar nasul şi gura erau trase cu fineţea unui penel aflat în mâna unui genial pictor. Era îmbrăcată cu o rochiţă albastră, un albastru pal, asortându-se cu culoarea feţei, un fel de alb neclar. M-am uitat în ochii ei. Se uita la mine, şi totuşi aveam impresia că nu mă vede. Brusc m-am înfiorat, cred că am rămas aşa preţ de câteva secunde sau poate mai mult. Cred că pentru cei care treceau pe culoar arătam foarte ciudat, uitându-ne unul la altul, dar nu ştiu sigur dacă a trecut în acele momente cineva pe culoar.
Dintr-odată am simţit nevoia să mă uit pe geam. Nu cred că era ceva extraordinar de văzut. Am rămas aşa în jur de vreo două minute, iar, când mi-am întors capul, ea dispăruse. Am auzit doar zgomotul dintre uşi, pe unde se face legătura între vagoane. Nu am înţeles de ce a plecat aşa de brusc, dar abia atunci am realizat că pe culoar era plin de lume. Am intrat în compartiment. Robert, care între timp se trezise, mă privea ciudat.
– Unde ai stat până acum?
– Afară, pe culoar! i-am răspuns mirat.
– Domnişorule, nu vă supăraţi că intervin. Probabil că vă simţiţi foarte rău, dar, de când aţi ieşit din compartiment, au trecut aproape trei ore. M-am uitat la el ca la un nebun. Dar eu lipseam doar de o jumătate de oră, poate nici atât. Robert s-a ridicat şi m-a tras afară după el pe holul îngust.
Cu greu am ajuns la vagonul restaurant. Aglomeraţia era destul de mare. Dar am avut noroc şi am găsit şi noi o masă liberă. M-am aşezat jos, am comandat şi noi două beri. I-am povestit tot ceea ce mi s-a întâmplat. Mă privea mirat, uitându-se la mine ca la un nebun...
... Eram învăluit de-o lumină albă, un fel de fum, dar de pe plajă lumea dispăruse. Zgomotele valurilor care se spărgeau, zgomotele pescăruşilor îmi creau o senzaţie de mulţumire că sunt singur, soarele mă mângâia cu razele lui, căldura dilatându-mi toţi porii corpului. Am închis ochii pentru câteva minute, când ceva s-a interpus între mine şi soare. I-am deschis, în faţă-mi stătea Ea. Am privit-o uimit, dar Ea zâmbea calm, parcă ştiind că o să mă găsească acolo. Eu nu eram în stare să scot niciun cuvânt, dar Ea s-a aşezat lângă mine. I-am pus mâna pe obraz şi am început să-l mângâi. Era să trag mâna ca ars. Parcă era de gheaţă.
Am întrebat-o dacă nu cumva îi este frig, dar nu mi-a răspuns nimic. M-a încolăcit cu mâinile şi m-a tras înspre ea. Am avut senzaţia că îmbrăţişez un om de zăpadă. Aveam impresia că soarele se depărtează tot mai mult şi o căldură insuportabilă m-a invadat dintr-odată. Eram într-o stare de beatitudine totală, când m-am simţit tras în sus.
– Hai, trezeşte-te! am auzit ca prin vis o voce. Mi-am deschis ochii. Robert stătea aplecat asupra mea, iar eu eram într-un fotoliu.
– Cum Dumnezeu ai reuşit să adormi în halul ăsta? Ia-ţi bagajul, că în sfârşit deştepţii ăştia ne-au dat căsuţa.
Nu am mai spus nimic, iar pentru că am adormit aproape instantaneu, am dat vina pe oboseala din tren. N-a zis nimic. Doar s-a uitat la mine foarte ciudat. După câteva minute după ce am intrat înăuntru, întrebarea lui m-a surprins.
– Iar ai văzut-o sau, în sfârşit, ce imagine ai văzut tu, pentru că după ce am ajuns la locul unde se face cazarea, am lipsit doar câteva minute, răstimp în care ai reuşit, din nou, să dispari. Te-ai întors şi te-ai aşezat în fotoliul acela, adormind instantaneu.
Bineînțeles că nu am putut să-i dau nicio explicaţie, pentru că nici mie nu puteam să-mi explic ceea ce se întâmplă. Totuşi, mi-am spus, înseamnă că Ea este aici. Am dormit amândoi până pe la trei după-amiază. M-am trezit primul, dar totul era normal, se auzeau mici râsete, muzică şi mă chinuia o foame cumplită. Am mâncat din ce aveam de acasă. I-am spus lui Robert că plec să mă plimb aiurea. N-a zis nimic, dar, când am ieşit, mi-a explicat ca unui copil rău, neastâmpărat, că îl găsesc pe plajă sau pe la vreun restaurant. A înţeles repede că nu mă interesează. Cred că m-am plimbat aşa aproape 2 ore, ieşisem din staţiune, eram într-un loc mai pustiu, pe un fel de plajă neamenajată, iar briza care bătea îmi crea o senzaţie ciudată. Soarele se vedea neclar, parcă era acoperit de ceţuri. La câțiva paşi de ţărmul unde marea se învălura şi mesteca încet algele tot mai numeroase, am observat o formă omenească. M-am îndreptat într-acolo, cu gândul de-a întreba cât este ceasul şi cum pot să ajung înapoi. Era chiar Ea.
– Bine ai venit, te aşteptam, m-a întâmpinat cu o voce caldă şi un ton foarte amabil, pe un accent franţuzesc destul de pronunţat, asta era impresia mea.
– Mă cheamă Tamara şi stau în Cluj! O priveam ca hipnotizat, iar privirea din ochii ei îmi controla mintea, deşi cred că nu gândeam nimic. Am început să o mângâi pe păr.
– Hai să fim cuminţi şi să ne bucurăm de soare şi de mare.
M-am întins pe spate lângă ea şi-am închis ochii. Brusc, s-a plecat asupra mea şi m-a sărutat. Senzaţia a fost groaznică, de respingere. Buzele ei erau ca de gheaţă, iar pielea îi mirosea a ceară. Ceară şi un miros respingător de amoniac. Vântul a început să bată, o aripă de pasăre, o pasăre uriaşă şi rea, iar sărutul mi se părea că nu se mai termină niciodată, odată cu izul acela de amoniac ce devenise insuportabil. După câteva minute am deschis ochii, adică aşa am crezut, că totul a durat doar câteva minute, dar în jurul meu, realitatea îmbrăcase cu totul şi cu totul alte haine. Pahare ciocnite, râsete şi o ceaţă, o tipă ce mă privea uimită. La aceeaşi masă, Robert cu o alta discută aprins.
– Ce ai? Dintr-odată te-ai albit şi ai fugit în baie unde ai vomitat! Ai reuşit să ne sperii pe toţi.
Cred că mi-am revenit brusc şi le-am spus: Hai să ne distrăm, ce dracu se întâmplă cu mine! Oricum, oricum în noaptea care a urmat, nu au mai existat niciun fel de întâmplări bizare. Nu ştiu, nu mai reţin exact cum o chema pe tipă, dar ştiu că era de prin Sibiu. Pe la unu şi ceva, am ieşit din bar, destul de ameţit. Am făcut dragoste în aceeaşi căsuţă toţi patru, o orgie micuţă, oarecum nevolnică, dar care pentru mine a fost un chin. Tot timpul îmi venea să vomit, poate şi de la haşiş, de la vodcă, poate de la sexul acela pervertit, care mi se părea fără sens şi interminabil, doar repulsie, o repulsie inexplicabilă.
Era foarte dimineaţă, să fi fost 4 sau 5, când m-am trezit, dar în căsuţă nu mai era nimeni. M-am îmbrăcat şi m-am dus să mă plimb pe plajă. Era înnorat şi bătea un vânt rece, iar marea era foarte agitată. Mergeam cu capul aplecat şi cu mâinile în buzunar, gândindu-mă aiurea. Îmi aud numele strigat în spate, mă întorc. Tamara, îmbrăcată în negru şi cu părul prins în coadă. Mă privea cald şi protector. Am vorbit fără să fiu sigur că lucrul acela l-am gândit:
– Nu ţi-e frig?
– Mie nu mi-e frig niciodată.
M-a luat de mână şi am început să ne plimbăm pe plaja pustie. Nu vorbeam deloc, dar, când am ajuns în dreptul salvamarului, Tamara mă făcu atent:
– Priveşte acolo!
Distanţa era destul de mare, dar mi-am dat seama că au găsit un înecat. Ne-am apropiat de cadavru, moment când am început să ţip, să urlu ca un apucat. Părea că am înnebunit! Trupul lipsit de viaţă era al meu, iar salvamarii încercau să îl resusciteze.
Tamara însă mă mângâia compătimitor, după care îmi şopti la ureche:
– Vei fi al meu, pentru totdeauna, pentru veşnicie! În acel moment, totul a început să se învârtă cu mine, iar soarele se făcea din ce în ce mai mic. Cred că am leşinat!
În compartiment era întuneric, iar câţiva oameni discutau încet. Asta am putut vedea când am deschis ochii. Se auziră nişte şoapte.
– Unde suntem? Cred că timbrul vocii mele i-a surprins, căci doar după câteva secunde am primit răspunsul:
– Aproape de Sărăţel, dar, domnule, auzii o voce, se pare că sunteţi bolnav sau foarte obosit, pentru că de la Constanţa aţi dormit încontinuu.
– Da, cred că am fost foarte obosit şi am răcit puţin. Mi-am scos pachetul de ţigări şi am ieşit pe culoar.
Am ajuns acasă pe la 4 dimineaţa şi am dormit până a doua zi la 10 şi ceva. M-am trezit speriat, niciodată n-am fost în stare să dorm atât de mult.
Geanta de voiaj era în hol, din plictiseală sau, poate, poate dintr-un neînţeles motiv, am golit-o de tot conţinutul. Astfel, în interiorul mapei unde îmi ţineam actele şi banii, am dat peste o adresă şi un ziar. Le priveam surprins, nu-mi aminteam de unde le-aş fi putut avea. Ceea ce am citit în articolul respectiv mi-a dat fiori de groază. Sau poate nu a fost chiar aşa. Cine mai ştie?
Cine mai ştie câte prostii se scriu în ziare, multe prostii, dar şi multe adevăruri. Dar sigur că asta nu mai are nicio legătură cu articolul publicat într-un ziar local din oraşul aşezat pe marginea Bistriţei ardeleneşti.
Fantoma care se plimbă cu taxiul
Există în acest oraş mai multe legende urbane. Una dintre ele susţine că în apropierea pădurii, acum mutilată de un mic cartier de vile, ar exista o casă părăsită. Povestea acestei case este strâns legată de existenţa unei mirese moarte, o fantomă care bântuie oraşul, plimbându-se la fiecare dată de 26 mai, ziua când s-a sinucis pentru că viitorul ei soţ a murit în ziua nunţii, călcat de o maşină în care se aflau doi ofiţeri de la SRI.
Legenda miresei moarte
Omul, căruia nu o să-i dăm numele şi nici cel al companiei de taxi unde lucrează din motive lesne de înţeles, ne-a povestit că în noaptea de 26 mai, aflat pe o străduţă în apropierea sediului SRI, a venit la el o clientă ce avea pe ea o rochie de mireasă. Deşi era o oră nu tocmai potrivită pentru a merge acasă de la o nuntă, ceasurile arătând spre 1 dimineaţa, omul nostru s-a dovedit a fi cât se poate de politicos şi a dus mireasa la adresa indicată de aceasta. Era vorba de o casă mai dărăpănată şi situată chiar la liziera pădurii, despre care taximetristul a aflat atunci pentru prima oară. „Nu i-am spus nimic, de ce să-i fi spus, femeia venea de la nuntă, cu verigheta pe deget, nu avea unde să ţină banii, în rochia de mireasă. Şi-a scos verigheta de pe deget şi mi-a pus-o în palmă, rugându-mă să o aştept să vină cu banii”, îşi aminteşte taximetristul.
Din acest moment, povestea devine şi mai ciudată pentru că, spune interlocutorul nostru, ar fi adormit brusc: „La un moment dat, am auzit o melodie ciudată, nu ştiu ce corespondent i-aş putea găsi, ceva arăbesc, turcesc, dracu mai ştie, oricum am adormit”.
Omul mai spune că s-a trezit abia după câteva ore, dar în faţa unui bloc de pe unul din principalele bulevarde ale oraşului, maşina fiind oprită. Fără să ştie de ce, s-a dus glonţ în faţa tabelului cu locatarii acelui bloc. De la unul din vecini, ieşit cu câinele la plimbare, a aflat că într-adevăr avusese loc o nuntă iar pe mireasă o chema Anda Păşcoiu, dar nunta respectivă a avut loc cu 15 ani în urmă.
Ajuns la concluzia că în noaptea cu pricina fusese şoferul unei stafii, se duse în maşină să caute dovada certă a realităţii, respectiv verigheta, care sclipea, aurie şi înfăşurată într-o batistă, când o primise. Desfăcând batista, constată cu oroare că în bucata de pânză se afla un deget în stare avansată de putrefacţie, pe care se afla o verighetă roasă de trecerea timpului, arătând ca o bucată de fier proaspăt dezgropată.
„Viaţa noastră se construieşte pe baza morţii altora.”
(Leonardo da Vinci, 1452-1519)
—
—
Descoperă mai multe la Nösnerland
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.