Dacă e Marți… Dana nu vine nici Luni

Înainte să mor adu-ți aminte de mine. Se spune că nu poţi să mori, să crapi într-o zi de marţi sau de miercuri. Se mai spune că nu i-ar plăcea lui Dumnezeu. Oricum, oricum, Danielei nu i-a mai păsat şi a murit într-o zi.
Am cunoscut-o cu mai mulţi ani în urmă. Era atunci o bătrânică simpatică, iar faţa, puţin brăzdată de riduri, nu se îngălbenise ca lămâile acelea din piaţa mare. Locul unde viaţa şi moartea se întâlnesc zilnic. O lume cumpărată la preţul unei legături de ceapă verde. Pe atunci, Aniela îşi mai ţinea sufletul curat, pentru că singurătatea nu muşcase încă din el, un suflet încă plin de Dumnezeu, dar lăsat de izbelişte de oameni.
În ziua când ne-am cunoscut, apa prinsese un gust ciudat, iar pe cer, stelele izbăvite de nemurire ardeau haina neagră cu care se învelise Domnul. Poate îi era frig. Sau poate adormise povestind cu îngerii tot felul de aiureli dezlânate despre unele porunci care le-ar fi dat El, doar porunci şi pedepse: „Dacă se va găsi un bărbat culcat cu o femeie măritată, să moară amândoi: şi bărbatul care s-a culcat cu femeia, şi femeia. Să cureţi astfel răul din mijlocul lui Israel”.
Atunci Daniela locuia undeva în apropierea Bistriţei, a acestui oraş sperjur şi necrofag, mărunt şi insignifiant. Nu ştiu ce iubea Aniela la el, însă oraşul arăta tot mai obosit, un Don Juan ajuns la vârsta impotenţei, chel şi cu burtă. S-ar putea lăuda cu zidurile sale vechi, însă acestea curgeau pe străzile înguste ca nişte păsări moarte.
„Din balconul meu se vede infinitul”, îmi spunea râzând din toată puterea celor doi ochi verzi, bucăţi de liniştite ape, tulburate de trupul stafidit, năruit de timp şi boală...
... Acul seringii pătrunse, a câta oară, în vena tot mai firavă. Simţeam cum pulsează durerea, o durere atroce, inconfundabilă, o istovitoare şi negrăită durere. Doar morfina o mai stingea, o mai ostoia. Era durerea unui trup supărat pe tinereţea sufletului, a spiritului. Poate că aşa era, hm, tot ce se poate!
Îmi strânse încheietura mâinii. Ştiam, ştiam atât de bine cât de mult o doare tăcerea şi nemişcarea...
... Cândva, cândva Daniela a fost o femeie frumoasă şi virtuoasă. S-a căsătorit tânără, pentru că, spunea ea, în viaţă trebuie să-l respecţi, poate, poate să-l iubeşti doar pe Dumnezeu. A mai iubit pe cineva.
Nu prea agrea prieteniile lungi şi nici lucrurile care ar fi putut-o lega de anumiţi oameni.
„A avea prieteni este un viciu”, se mărginea ea să constate, „iar dragostea o stare pe care trebuie să ştii a o preţui”. După moartea celui care i-a fost soţ, a început să se înconjoare de crucifixe şi îngeraşi, de tot felul de poze colorate ce reprezentau prunci Isuşi dolofani şi o Maică Sfântă cam plinuţă dar ispititoare, asta datorită decolteului generos şi din care ieşeau victorioşi sânii albi şi fragezi cu care fusese înzestrată de imbecilii de zugravi ce-şi ziceau pictori, artişti.
Întreaga viaţă şi-a închinat-o lui Dumnezeu. Credea în El mai mult decât în orice şi în oricine. De fapt, nu chiar în oricine...
... Morfina începu să-şi facă efectul. Trupul nu mai părea atât de asediat de durere, se mai liniştise, iar privirea ochilor era mult mai blândă. Câteva lacrimi izbucniră din verdele acela infinit, lacrimile împăcării cu ceea ce i-am spus înainte de-a se ajunge la morfină: nu are rost să-ţi impui principii mai puternice decât propriul caracter.
Acum îi era mai bine. O simţeam pe Daniela izbăvită de toate, o pasăre ce zboară liber deasupra oglinzii unui lac, poate un pescăruş ce ştie că se poate odihni liniștit pe catargele corăbiilor cu care oamenii îşi caută împlinirea destinului în imensitatea mării.
Era izbăvită de toate în afară de Dumnezeu, încă legată de El ca o ultimă piedică, acel val de apă sărată din cauza căruia nu vezi mâinile marinarilor care vor să te salveze. I se lăsase cu totul pradă, virtuoasă de nevoie, închipuindu-și mult prea uşor că El e vrednic de iubire, acea iubire fără întoarcere, beţia neagră şi amară a singurătății. I-am spus, strângând-o de mână: Singurătatea ne izbăveşte de Dumnezeu, ea, singurătatea aşa-zis plină de spaime, de nefericire, isterizase insomnii alături de crucifixe, îngeraşi dolofani, promisiuni, amăgitoare promisiuni.
Atunci am luat decizia să-i arăt plicurile, acele scrisori pe care nu i le-am trimis niciodată. Le-a luat cu mâinile tremurânde. Se vedea că durerea din suflet e mai uriaşă, mai atroce decât toate acele metastaze. Citea, citea de parcă ar fi citit prima carte bună din viaţă:
Dragă Daniela
Ce mod idiot de-a începe o scrisoare pe care nu o vei citi niciodată. În ultimii 20, poate 30 de ani, nu prea ţi-am mai citit scrisorile. De fapt, nu le-am citit deloc. La ce bun, atâta timp cât tu nu mi-ai spus că anii cei mulţi au trecut de parcă ieri ne-am fi iubit, am fi făcut sex pe canapeaua acoperită cu pătura aceea de velur din camera de sus. De acolo, dacă mai ţin bine minte, nu se vedea Combinatul. Ştii că ar fi trebuit să-ţi spun că dincolo de linia de demarcaţie dintre cele două suflete ale noastre exista ispita necunoscutului, a tuturor acelor bărbaţi care, teoretic, te-ar fi iubit mai mult decât o fac eu. Aş vrea să te mai întreb: de ce ai jucat cu mine şotron sau „Ţară, ţară vrem ostaşi”? Când eram noi mici i se mai spunea şi Paradis. I-aş zice la Paradisul pierdut. Se arunca o piatră în acele dreptunghiuri dispuse sub formă de cruce şi numerotate. Eu am fost piatra pe care tu ai aruncat-o dincolo de existenţa ta. Pe urmă, când ai mai crescut, te-ai jucat cu băieţii şi fetele „Ţară, ţară vrem ostaşi”, unul, unul din ostaşii ăia credincioşi am fost şi Eu, eu, cel care îţi scrie acum prin toamna asta istovită şi galbenă, o toamnă mirosind a catifea.
Cred că îţi mai aminteşti de toate acestea? De fapt, Daniela, dacă stau să mă gândesc mai bine, după 35 de ani, ar trebui să te întreb următoarele: de fapt, mă mai ţii minte?
Te rog mult de tot, dar mult de tot, nu spune nu, spune orice altceva, orice, deşi cea mai bună minciună e adevărul. Îţi scriam că în ultimii 20-30 de ani nu ţi-am citit scrisorile. Am minţit, aşa cum ai făcut-o şi tu...
... Recunosc că în toţi aceşti ani frica, frica de un răspuns corect (?!?) mă face, m-a făcut şi mă va face să te caut doar până la locul, foarte aproape de altfel, unde ai putea fi. Teoretic, practic e mai greu, iar străzile acelea au încă acelaşi nume. Ştii că aş prefera o altă existenţă, o altă dimensiune, spaţiu unde să uităm amândoi că ne-am cunoscut, că ne-am iubit, că fetiţa noastră ar fi avut mult peste 20 de ani. Aşa, uite, trebuie să ne amintim tot timpul că...
Poate, poate ai vrea să jucăm şotron împreună, sau „Animale din continente”, sau „Păcălici”, da, da, cel mai bun joc, asta în ceea ce mă priveşte.
Fără să fim ipocriţi, ne-am putea spune multe lucruri frumoase sau cel puţin amabile. Am putea fi o pereche de doi oameni maturi destul de reuşită. Cel puţin la prima vedere, dar ştim atât de bine că aparenţele înşeală. Şi despre asta voiam să-ţi spun în ultimii 20 de ani, hm, vezi, atât de multe voiam să-ţi mai spun în aceşti ani. Aniela, dacă stau bine să mă gândesc, în ultimii ani, sigur, dacă anii au trecut în aceeaşi măsură şi pentru tine, nu prea ne-am văzut.
De fapt, nu ne-am văzut deloc, dar asta contează mai puţin. Dacă ar fi să-ţi reconstruiesc lumea, lumea noastră dacă vrei, ea ar arăta în felul următor:
Tot scriu în caietul comandantului, scriu 7 lucruri despre 7 păcate. Furtunele, vreo 35 sau 76, sunt obligatorii. Avem aplicaţie, aşa cum viaţa noastră, fată, e o aplicaţie a morţii. Uneori măştile, masca te salvează. Alteori, viaţa ca un fluture uriaş, îţi arde aripile de cenuşă. Imago. 9 fluturi mici, 9 fluturi mari, 9 copii. Cine sunt copiii ăştia, cine sunt? Îşi aduc într-o plasă nişte suflete de-ale lor, că ale noastre le-am vândut morţii, mama ei de viaţă! Nu ţipa, de ce ţipi la mine? Nu mai bate zgârciul acela de inimă micuţă. A murit, aşa cum mor toate fetiţele. Uite, uite nişte copile pe marginea Târnavei. Apa are gustul sângelui tău menstrual. Împroaşcă-mă cu laptele rămas nestins de după avort.
Tot scriu în caietul comandantului, tot scriu cu gândul la tine. Ella, niciodată nu ţi-am spus cine e Ella. Ştii, vine de la Mihaela. Pe urmele paşilor tăi, al copiilor morţi, am aşezat umbre nelocuite. Pe carnea ta, am aşezat spini, iar în frigider ochii tăi de salamandră...
... M-a privit lung, un strigăt mut de uimire, lung, lung de tot, asemeni secundelor ce-au urmat citirii celor două scrisori. I-am spus că sunt mai multe, mult mai multe decât ar putea crede Ea. Ştia că mint, iar un cleşte a început să-mi strângă încheietura mâinii: „Aş putea sta aşa o viaţă întreagă, de ce nu, o moarte întreagă, dar nu mă lăsa singură cu El”, glasul Anielei sufocă întreaga cameră şi topi muţenia singurătăţii lui Dumnezeu. Înţelesese că există adevăruri pe care doar mâna le poate atinge...
... Se spune că nu ai dreptul să mori, să crăpi pur şi simplu într-o zi de marţi sau de miercuri, deoarece nu-i place lui Dumnezeu. Danielei nu i-a mai păsat şi s-a dus când se aştepta Domnul mai puţin. A fost o zi de Duminică, când acesta se odihnea...
... Am tocmit nişte oameni de la o firmă de specialitate să facă curăţenie generală, să facă ceea ce e de făcut. Într-una din zile, după ce aruncaseră mai toate lucrurile Danielei, unul dintre ei îmi aduse un plic galben, vechi. Înăuntru erau două scrisori şi o poză îngălbenită de trecerea anilor. Pe spatele pozei erau scrise următoarele: „În dragoste nimic nu este mai frumos decât închipuirea”.

—

---

—