Un demers patriotic ar zice tot el, doar că, nici el dar nici eu nu avem apetența frazelor sforăitoare și, care nu au ajutat România și sufletul ei îmbolnăvit de patriortarzii de carton, fie ei regaliști sau republicani, legionari sau comuniști. România din istoria adevărată este un stat tânăr, de 102 ani, iar până la 1918, România nu exista decât în inimile unora și în speranțele altora, nu întodeauna aceiași.
Abordarea mea va fi una istorică, asta pentru că nu sunt filosof ci doar jurnalist și scriitor, istoric amator.
Naţionalismul român se naşte în secolul XVIII-lea după cucerirea Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic (1697), când elita românescă din acea regiune (Şcoala Ardeleană), intrată în contact cu Biserica de la Roma, a redescoperit originea latină a idiomului său, care data de la anticul amestec între trupele romane şi populaţia locală (aparţinând familiei indo-europene a tracilor), rezultat după cucerirea Daciei de către împăratul Traian în 107 d.H.
De la ”Ego Zenovius votum posui” și până la 1 Decembrie 1918
România a existat împărțită, desfigurată, nebărbierită, uscățivă și îmbolnăvită de diferite imperii și ale lor obiceiuri. Cele trei state în care se vorbea ȘI limba română: Transilvania cu Bucovina, Țara Românească și Moldova cu tot cu Moldova cealaltă, Dobrogea și Cadrilatterul, ca bomboane pe tortul Unirii de la 1918, păreau și erau de cele mai multe ori puse în direcții diferite: Transilvania dominată de unguri și de austrieci, de Biserica Catolică timp de peste 800 de ani, Țara Românească, Valahia, despărțită de Dobrogea doar de Dunăre nu și de Imperiul care a făcut legea în Balcani timp de alte 500 de ani, Imperiul Otoman, niciodată transformată în raia pentru că trădătorii și vânzătorii erau pe toate drumurile și Moldova care a vecină sub toate formele cu Rusia și toate derivatele ei. Așa arată pe scurt candidatele la Marea Unire, că aia mică, așa îi spune la prima încercare de unificare și începere a modernizării a celor două țări românești. Cine se întreabă fără ipocrită eludare a situației în care se aflau cele două Principate după implementarea Primului Plan Național de Relansare și Reziliență made in Rusia Țaristă, adică a Regulamentelor Organice din 1831, respectiv 1832, cum și ce probleme a avut colonelul Alexandru Ioan Cuza în temerarea sa decizia de-a începe modernizarea Principatului, va înțelege de ce a abdicat colonelul Cuza.
Alexandru Ioan Cuza: singurul Principe român din perioada modernă
În momentul cînd principele Cuza a înțeles că, reforma agrară va fi sabotată de marii latifundiari care nu acceptau pierderea unor sume uriașe de bani, consecință a desființării iobăgiei, dar și de Biserică, nemulțumită de prima naționalizare din istoria spațiului carpato-danubiano-pontic – ”secularizarea averilor mănăstirești”, a decis să preia puterea prin lovitura de stat din 2 mai 1864.
Așa se face că reforma agrară propusă de Cuza, prin care lua de la boieri și dădea la țărani nu a fost aprobată de Adunarea Leguitoare, parlamentul de atunci. Cabinetul a primit un vot de blam, dar Cuza a refuzat să își demită premierul, pe Kogălniceanu. Acesta, însă, a demisionat un an mai trziu, în urma neînțelegerilor u domnitorul.
Mai mult, în calitate de domn al țării, la 2 mai 1864, Cuza a dizolvat, pur și simplu Adunarea Leguitoare. Mai mult, parlamentarii au fost evaculați din sală de un detașament militar.
Alexandru Ioan Cuza a promulgat o nouă constituție, denumită Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, care lărgea prerogativele domnitorului, în detrimentul legislativului. A dat și o nouă lege electorală, care sporea considerabil numărul alegătorilor, prin acordarea dreptului de vot unei părți a țărănimii, muncitorilor și întreprinzătorilor. Cu o bază electorală mărită, la următoarele alegeri, au intrat în parlament mai mulți susținători ai domnitorului, iar astfel a reușit să treacă prin parlament reformele propuse.
Însă gestul său politic a fost perceput și din afara țării drept ceea ce era: o lovitură de stat. Rusia, Franța și Prusia l-au criticat pe Cuza și l-au acuzat de încălcarea Convenției de la Paris din 1858. Temporar, Cuza a reușit să reducă din blamul internațional, prin întrevederile avute cu sultanul de la Constantinopole, ba chiar Principatul a ajuns la o și mai mare autonomie și i s-a acordat dreptul de a decide în afacerile sale interne.
Monstruoasa Coaliție și masonii
Boierii nemulțumiți au format așa-numita coaliție monstruoasă, așa cum a fost botezată de presa favorabilă domnitorului. În 1866, a venit rândul boierilor să dea o lovitură de stat, în urma căreia l-au adus pe tron pe Carol I și au dat nouă lege fundamentală, Constituția de la 1866. Mai spunem doar că principalii complotiști au fost: C.A. Rosetti și I.C. Brătianu. Masoni declarați, personalități respectate, aureolați de participarea la revoluția din 1848, la realizarea unirii, cu o vastă experiență conspirativă, ei erau singurii capabili de a gestiona cu succes un astfel de „eveniment”. Li s-au alăturat și alte personalități ale vieții publice, precum Lascăr Catargi, Ion Ghica, D.A. Sturdza, Nicolae Golescu, Petre Mavrogheni.
Așadar, între 1864 și 1866, muntenii și moldovenii au avut șansa să vadă Mica Românie condusă de un român, debutul modernizării și formatării a statului național, suveranist.
Coincidență sau nu, la aproximativ 100 de ani distanță, în 1965, Nicolae Ceaușescu ajungea la putere și pregătea România pentru alte reforme necesare instaurării celei de-a doua Republici: 1965-1989.
Primele semne: se naște o națiune: Domnia lui Carol I
Cei doi ani de guvernare ”autocrată” a colonelului Cuza pot fi considerați drept prima etapă a formatării ideii de națiune și suveranitate națională.
Aducerea pe tronul Principatelor Unite a prințului german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen va fi catalizatorul viitoarei națiuni, asta pentru că, noul prinț își dorea o națiune care să îi legitimize dinastia, iar pentru asta avea nevoie de o țară, de un regat. E ca și în acel paradox invocat de Părintele Nicolae de la Rohia: ” A fi iubit de Dumnzeu, înseamnă, uneori, a fi părăsit de el”. Ocazia istorică de unificare a Principatelor Moldova şi Valahia a fost oferita de declinul Imperiului Otoman şi Războiul din Crimea (1853-1856) şi unirea este consfiinţită de Congresul de la Paris din 1856. Victoriosul război împotriva Imperiului otoman (1877-1878), combătut lângă flancurile ruseşti în timpul domniei lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, a permis României să cucerească ieşirea la Marea Neagra (Dobrogea), formalizând recunoaşterea internaţională la Congresul de la Berlin (1878), trebuind totuşi să cedeze Basarabia Rusiei (astăzi parte a Moldovei).
Cu toate acestea, după 1881 se va vorbi pentru prima dată de națiunea română, cea care ocupa Regatul României, despre românism, culmea, astea sub conducerea unui principe străin, doar că, așa cum s-a decis la venirea în țară, urmașii noii familii domnitoare se vor boteza în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, lucru care a contat enorm în deciziile pe care le va lua Regele. Faptul că, embrionul națiunii române va crește și va ajunge la un anumit stadiu, se va vedea la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, moment în care izbucnea Primul Război Mondial. De altfel, Carol I ma muri în octombrie 1914, lăsând noului rege, nepotul său Ferdinand, asumarea taberei în care va lupta România în Marele Război. Regatul României, care făcea parte din Puterile Centrale, a rămas neutru, pentru a trece apoi de partea Antantei (iulie 1916), declarând război Austro-Ungariei și Germaniei . După o campaniile eșuate în Transilvania, moment când se va vorbi prima dată despre România Mare, armata, parte din administrație, curtea regală și guvernul condus de Ioan IC Brătianu se vor retrage în Moldova, Bucureștiul fiind ocupat de trupele germane. Faptul că, exista déjà o națiune română și ideea de unitate și neam erau vii, va fi dovedit în marile lupte de la Mărășești și Oituz, victoriile armatei române, sigur echipată de francezi și instruită de Generalul Berthelot, fiind edificatoare pentru națiunea care se va forma în și dincolo de arcul carpatic. Așadar, după evenimentele din timpul conflictului, Tratatul de Pace semnat la Paris (octombrie 1920) consemna naşterea României Mari. Noul stat îngloba Transilvania, Basarabia şi Bucovina de nord, cu o populaţie mai mult decât dublată şi cu prezenţa unor importante minorităţi etnice (maghiară, germană şi mai ales ucraineană).
Constituția din 1923: România este un stat naţional unitar şi indivizibil, al cărei teritoriu este inalienabil
La 28 martie 1923, Regele Ferdinand I promulga Constituţia României de după Primul Război Mondial, o Constituţie care, în acea perioadă, a fost apreciată drept cea mai democratică lege fundamentală din întreaga Europa.
După ce Constituţia din 1923 a fost abandonată la 30 decembrie 1947, România a intrat într-o eră a ilegitimităţii şi a neconstituţionalităţii, eră care nu a luat sfârşit nici până în ziua de astăzi.
În Constituția din 1923 scria că România este un stat naţional unitar şi indivizibil, al cărei teritoriu este inalienabil. Erau garantate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, fără discriminare etnică, de limbă sau religie, egalitatea cetăţenilor în societate şi înaintea legilor, libertatea conştiinţei şi întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei, inviolabilitatea domiciliului. A fost adoptat votul universal, egal, direct obligatoriu şi secret. Doar militarii şi femeile nu puteau să îşi exprime o opţiune politică.
Constituţia din 1923 a funcţionat în perfectă ordine până în februarie 1938, când regele Carol al II-lea a iniţiat o Constituţie nouă, care întărea puterea regală şi limita libertăţile democratice.
În principiu aceasta a fost valabilă până în 1947, deşi după abdicarea regelui s-au aplicat cutume în afara legii fundamentale, iar după 23 august 1944 a fost parţial amendată şi revizuită.
Din 1923 și până în 1938, România respiră ceva aer mai democratic și un fel de nationalism mai acceptabil, mai relaxat, mai util, mai pe filonul daco-roman al noii națiuni făurite la 1918, dar, totuși, ponderat. Acum trebuie să înțelegem că, marea unire s-a făcut la Alba Iulia și a fost recunoscută de Marile Puteri, doar că procesul a fost unul îndelungat și care nu s-a încheiat definitiv în Transilvania nici acum, după 100 de ani. De altfel, nici în Bucovina sau în Basarabia, lucrurile nu stăteau mai bine, asta pentru că, noua administrație aducea cu ea metehnele ”micului” Paris și ale unei administrații politizate și corupte. Totuși, perioada celor 15 ani de pluripartisim are un rol important în formarea noii națiuni, evident un process greoi în Transilvania atât de variată din punctul de vedere al etniilor și care încă funcționa în baza vechilor percepte administrative, obtuze cumva, dar extrem de eficiente economic și financiar. Mai mult, foarte puțini primari români pot fi cosemnați în această perioadă, marile orașe din Transilvania sau burgurile cu populație săsească preponderentă, vor vota mai departe etnici sași sau unguri, încercând să conserve moștenirea Imperială.
Din păcate, cei 15 ani s-au dovedit insuficienți pentru formarea unei democrații pluripartitiste autentice și a unei națiuni conștientă de istoria ei îndelungată, de tradiții și obiceiuri, așa arată contextul anului 1938. Astfel, prin lovitura de stat din 10 februarie 1938, Carol al II-lea l-a demis pe Octavian Goga de la preşedinţia Consiliului de miniştri şi a constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea. La 20 februarie 1938, regele României Carol II-lea a semnat decretul de promulgare a unei noi Constituţii a României, care legifera instaurarea dictaturii regale şi sfârşitul regimului parlamentar.
Se prăbușea o lume, venea o altă, de facto, începea șirul dictaturilor: carlistă, 1938-1940, antonesciană, 1940-1944, cea a lui Gheorghe Gheorghiu Dej sprijinită de Uniunea Sovietică, 1947-1965 și cea a lui Nicolae Ceaușescu, a așa-zisului communism-naționalist între 1965-1989.
1938-1940- Dictatura carlistă, redresarea morală, dragostea de neam și țară
Caracteristic pentru acea perioadă a fost manifestarea cultului personalităţii. În fruntea judeţelor a fost numit un rezident regal care avea de îndeplinit multe sarcini obligatorii. Tot în aceeaşi perioadă a fost înfiinţat un minister al propagandei, coordonat de aceeaşi rezidenţi regali, comitet care avea sarcina de a combate" zvonurile provocatoare şi dăunătoare intereselor naţionale". În acea perioadă, rezidenţii regali şi prefecţii erau obligaţi să aplice cele mai severe pedepse funcţionarilor care alarmau fără temei opinia publică. Spre exemplu, la 30 iulie 1940 s-au pus bazele Comitetului Judeţean de Informaţie şi Propagandă, cu sediul la Focşani. Din comitet făceau parte prefectul, profesori, dar şi preoţi, care aveau rolul de a aduce “o redresare morală, vorbind locuitorilor în biserică despre dragostea de neam, de legătura sufletului românesc cu provincia de peste Prut, să insufle nădejdea într-apropiată realipire, să creeze o stare de încredere în măsurile luate de guvern şi în viitorul ţării”, după cum se precizează într-un document de arhivă.
Dictatura carlistă a luat sfârşit în vara anului 1940, după ce izolată pe plan internaţional România avea să accepte pierderea Transilvaniei de Nord, Bucovinei de Nord şi Basarabiei. Presat de aceste evenimente, Carol al II-lea l-a adus la putere pe generalul Ion Antonescu, apoi a abdicat în favoarea fiului său, Mihai.
Regimul militar al Mareșalului Antonescu: o națiune înarmată și trimisă să treacă Prutul : 1940-1944
Regimul de după 6 septembrie 1940, consolidat, într-o primă etapă, prin
abdicarea regelui Carol al II-lea, şi, într-o etapă ulterioară, prin abolirea rolului
oficial al mişcării legionare ca unic partid oficial, propune, prin contrast, o soluţie
similară de concentrare a puterilor, dar imaginată în beneficiul titularului
funcţiunii de Preşedinte al Consiliului, ridicat, prin contaminare ideologică şi
legală cu Europa vremii, la rangul de Conducător al statului. Evoluţia care se
schiţează conduce, previzibil, la plasarea şefului de stat, Regele, în cea mai puţin
influentă poziţie constituţională imaginabilă, poziţie care îl reduce la postura de
auxiliar al Conducătorului Statului, cu prezervarea unui rol ceremonial. Dacă activitatea politică organizată este suspendată sine die, regimul antonescian va face apel, în două ocazii, la un tip de consultare plebiscitară, destinat, ca şi în cazul precedent, să ofere un cadru de înregimentare cazon al opiniei publice. Finalitatea plebiscitelor din 25 februarie 1941 şi 5 noiembrie 1941 este obţinerea unei autorizări populare, autorizare care să reconfirme validitatea mandatului politic în baza căruia Conducătorul Statului guvernează.
Intrarea României în război alături de Axa Berlin-Roma-Tokio se face în condiții greu de imaginat și va avea consecințe grave asupra națiunii române dar și a unității statale- România este făcută bucăți: Transilvania de nord trece între granițele Ungariei Hortyste, în timp ce Basarabia și nordul Bucovinei devin parte integrantă din Uniunea Sovietică. Pe acest fond, trebuie explicat dorința românilor de-a lupta pe frontul de est alături de germani, unguri și italieni cât și spriinul acordat lui Ion Antonescu și Armatei Române.
După bătălia de la Stalingrad, războiul va lua o altă întorsătură și va fi pierdut de Germania , urmând ca și România să intre alături de întreg Estul Europei sub controlul URSS, Uniune condusă și ea cu mână de fier de Generalissmul Stalin și atotputernicul NKVD.
Din momentul 23 august 1944, drumul României devenea ireversibil, națiunea română intrând și ea în malaxorul mișcării Cominterniste, Cominternul fiind o organizație menită a fi un instrument de coordonare a activităților comuniste din întreaga lume. De fapt, această coordonare trebuia să fie o supunere oarbă a tuturor organizațiilor comuniste în fața Moscovei. Scopul declarat al Cominternului era de a lupta ”prin toate mijloacele, inclusiv forța armată, pentru răsturnarea burgheziei internaționale și pentru crearea unei republici sovietice internaționale, ca etapă de tranziție către completa abolire a Statului.
Spre exemplu, Partidului Comunist din România i-a fost impusă adoptarea poziției potrivit căreia România era nu un stat național, ci unul ”de naționalități”, un stat imperialist creat prin război și prin voința Marilor Puteri imperialiste. De aceea, PCR trebuia să militeze pentru autodeterminarea (până la despărțirea de stat) a provinciilor alipite României prin război:Transilvania, Bucovina, Basarabia și Dobrogea.
Epopeea militară din Est, care a refăcut oarecum România Mare, a crescut respectul de sine în ființa națională, dar nu a făcut din poporul român o națiune adevărată, actul de la 23 august nefiind decât variantă de criză la faptul că Germania era déjà învinsă în războiul pe care tot ea l-a declanșat. De altfel, așa-zisa insurecție de la 23 august a venit pe fondul intrării Armatei Roșii pe teritoriul României, Regele Mihai și celalalte forțe adversare Mareșalului Antonescu, inclusiv comuniștii nefăcând nimic altceva decât să așeze covorul roșu în fața VIP-urilor URSSS- Germania lui Hitler era déjà istorie.
De la zvastică la seceră și ciocan
Pe 12 septembrie 1944 e semnat armistiţiul. România, care deja intrase în sfera de influenţă sovietică, a suferit o instaurare graduală a regimului comunist. În data de 30 decembrie 1947 Regele a fost constrâns să abdice şi în aceeaşi zi a fost proclamată Republica Populară Română. Prin Tratatul de Pace (10 februarie 1947) România a obţinut din nou Transilvania de nord, dar a fost constrânsă să recunoască cedarea Basarabiei şi Bucovinei de nord Uniunii Sovietice şi a Dobrogei meridionale Bulgariei.
Instaurarea primei Republici :1947-1965 , a unei Republici Populare, vine la pachet cu dictatura proletariatului, lupta de clasă și transformă România într-un uriaș lagăr și poporul român într-o națiune reeducată cu forța. Cu toate acestea, noul regim trebuia să se legitimizeze în fața propriilor tovarăși dar și în fața Moscovei, așa că, noile clase ”stăpânitoare”: țărănimea cooperatistă și oamenii muncii, proletariatul, au fost trimise la școală, iar cultura, sigur specifică perioadei proletcultiste, devine ”bun al întregului popor”
Transformarea continuă și în timpul celei de-a Doua Republici putem consemna apariția ”Omului Nou”. Perioada 1965-1982 este, dacă vrem să recunoaștem, una dintre cele mai faste perioade din istoria modernă a României, deși, aici părerile sunt împărțite, doar că, românii au avut parte de o viață bună din punct de vedere economic, social, chiar și cultural, iar România era considerate o țară care avea între granițele ei o națiune. Deşi a rămas în sfera de influenţă sovietică, România a întărit relaţiile sale cu Occidentul, ieşind din Pactul de la Varşovia în 1968, intrând în Fondul Monetar Internaţional şi în Banca Mondială în 1972 şi semnând în 1976 un acord comun cu Comunitatea Economică Europeană
Aici, trebuie să spunem franc că naționalismul românesc nu sfârșește întotdeauna cu Holocaustul, acolo fiind vorba de o conjuctura europeană, o Europă nazificată, fapt care a costat România, care a culpabilizat România. Naționalismul, în partea lui benefică, este strângerea unui popor în jurul valorilor naționale. Un popor devine națiune când se strânge, se coagulează în jurul unor valori naționale.
Ce este un popor fără valori naționale? Este o sumă de indivizi care își caută propriul destin aici sau aiurea. Cea mai mare tragedie a acestui popor este că timp de 45 de ani plus cei 30 de ani de după căderea comunismului elitele au fugit din țară, au murit sau au îmbătrânit fără să joace vreun rol. Iar această țara este condusă de orice numai de elite nu.
Din nefericire, ultimii ani ai regimului Ceaușescu , mai precis perioada 1982-1989 reprezintă o imagine răsturnată a deschiderii din deceniul 7, mai ales după ce Nicolae Ceaușescu aplică rețeta Revoluției Culturale Chineze și a cultului personalității preluat de la prietenul său, dictatorul Kim Ir Sen, Dumnezeul înmatriculat cu numărul 1 al Coreei de Nord.Practic, începînd cu 1981, în România începe să sufle vântul autarhiei și anomia se instala încet, dar sigur, Nicolae Ceaușescu hotărând plata datoriei externe de 11 miliarde de dolari. Momentul 1981 a lăsat urme adânci nu doar în viața de zi cu zi a românilor, prin raționalizarea alimentelor, lipsa curentului electric și a căldurii, ci și în capacitatea țării de a se dezvolta – forțarea exporturilor și o industrie rămasă și așa în urmă, care avea nevoie de tehnologii noi, accentuează handicapul față de nivelul celorlalte state din spațiul sovietic. Supărat pe bănci pentru dobânzile mari pe care trebuia să le achite pentru creditele în curs, Ceaușescu decide să forțeze nota și să scape complet de datorii. Încheiată la finalul lunii martie 1989 și consfințită prin anunțul lui Nicolae Ceaușescu de la jumătatea lunii aprilie, prin care România ar fi vrut să continue să se dezvolte prin forțe proprii, fără credite străine, plata anticipată și integrală a datoriei externe a avut consecințe care s-au resimțit și după 1990.
Prin alegerea lui Gorbaciov, Ceauşescu a pierdut definitiv sprijinul sovietic, iar populaţia - care trăia deja de un deceniu în nişte condiţii de sărăcie de neconceput pentru restul continentului – s-a ridicat spontan în 22 decembrie 1989, după revolta de la Timişoara.
Prăduitorii istoriei trăgeau cortina asupra celei de-a doua Republici: România intra în zodia tranziției interminabile spre economia de piață, iar poporul român se pregătea de marea emigrare, una care depopulează și acum România, afectând serios fibra națională.
Globalizarea nu iartă pe nimeni. Nici chiar pe Dumnezeu
La ora actuală România este o antimeritocrație în care cei mai buni dintre noi, cei mai pregătiți dintre noi nu au nicio șansă în a conduce destinele unui cartier, unei firme, unei entităti administrative din România. Asta este de fapt ceea ce poporul identifica de ani de zile în sondaje la întrebarea “se îndreaptă țara către o direcție bună sau greșită ?”. Poporul simte că România se îndreaptă spre o direcție gresită și asta e și părerea mea, a unui om care cunoaște foarte bine devenirea Romaniei din ultimii 30 de ani. Pentru că ea este condusă de o așa-zisă elită, un fel de pătură clienteră a sistemului. Iar sistemul înseamnă majoritatea entităților administrative care moștenesc puterea din generație în generație, nu pe criterii de merite, ci pe criterii de alt gen.
Una din cauzele perpetuarii sistemului este însăși complicitatea noastra, a celor care nu spunem nimic, a celor care pleaca, a celor care refuză implicarea!
Democratia se construiește de jos în sus, dar în Romania se construiește de sus în jos. Noi nu avem nicio capacitate reactivă. Suntem un popor obișnuit să primească ceea ce i se dă de sus. Noi nu suntem obișnuiți să ne revoltăm, să ne solidarizăm, sa ne cartelăm pentru o cauza a unei bresle. România se va însănătoși atunci cand breslele și comunitățile vor exista ca entităti autonome. La ora asta, a fi educat nu mai este o valoare în România, de aceea toți oamenii instruiți pleacă. Dacă vreți, e cea mai mare criza a fondului în raport cu forma.
Nu exista viitor în România fără o investiție masivă în educație.
Ce este o naţiune, se întreba Ernest Renan: „A avea glorii comune în trecut, o voinţă comună în prezent; a fi înfăptuit măreţe lucruri împreună, dorinţa de a înfăptui altele şi mai măreţe, iată condiţiile esenţiale pentru a fi un popor… În trecut, o moştenire de glorii şi de remuşcări; în viitor, un program unic de realizat… Existenţa unei naţiuni este un plebiscit cotidian“. Astfel, subliniază José Ortega y Gasset, naţiunea nu este doar trecut comun, comunitate de sânge şi de limbă, ea este şi un proiect de viitor: „Dacă [statul naţional, n.n.] este proiectul unei întreprinderi comune, realitatea lui este pur dinamică; acţiunea este cea care face comunitatea […] rasa, sângele, legăturile geografice, clasa socială devin secundare. Nu mai este comunitatea precedentă, trecută, tradiţională sau imemorială, pe scurt, fatală şi nedeformabilă, cea care oferă un titlu comunităţii politice, ci viitoarea comunitate acţionând efectiv. Nu ceea ce am fost ieri, ci ceea ce vom face mâine împreună ne reuneşte într-un stat [naţional]“2 . Aceasta este dezvoltarea naţionalismului în paradigma modernismului clasic: naţiunile sunt construcţii recente, deţin componente noi, părţi ale noilor societăţi moderne; ele sunt chiar produsul modernizării, adică elementele lor apar doar în condiţiile modernităţii şi politicilor de modernizare; o dată modernizarea încheiată, naţionalismul se estompează, eventual dispare; naţiunile şi naţionalismul au caracterul de „construct“ social şi de creaţii culturale ale modernităţii. Desigur, paradigma modernistă nu este absolută. Ea se opune vechilor ipoteze şi idei „perenialiste“: naţiunile sunt fenomene imemoriale şi persistente, recurente în toate epocile; ele sunt comunităţi politice etnoculturale, apartenenţa fiind dată de legături ancestrale şi cultura autentică; ele sunt însă şi comunităţi populare şi democratice, oglindind nevoile şi aspiraţiile „poporului“; mai mult, naţiunea este un tot unitar, cu caracter şi voinţă unice”.
—
—
Descoperă mai multe la Nösnerland
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.