Noaptea se vădea a sosi mai devreme decât ar fi trebuit să vină. De obicei, de obicei oamenii se grăbesc, niciodată vremurile. Ele, ele sunt precum Dumnezeu, veșnice, sau aproape veșnice.
Acum? Acum însă noaptea se grăbea să vină la întâlnirea cu o zi cât se poate de extenuată, de bătrână, poate mai bătrână ca și Domnul-Dumnezeu.
Hristosul cel Alb. Cel care va veni!
Ziua acoperită de o lumină roșiatică, amăruie la gust, s-a aruncat în abisul negru, în timp ce noaptea sparse porțile orașului precum intră un accelerat într-o gară cu împiegați morți. La capătul peroanelor, ruguri uriașe luminau noaptea înghețată. Arși de vii, acarii își urlau durerea nestinsă, în timp ce călugări dominicani citeau din vechi papirusuri despre
Hristos cel înghețat și cele o mie de nume ale lui Yehova.
Mirosea a carne arsă, iar peste culoarea purpurie a asfințitului, sute de ciori, pliscuri de fier și îmbrăcate în negre sutane, zdrențuiau soarele care se stingea precum o lumânare uriașă aruncată într-o baltă de sânge.
Și era noapte!
Scursă din cer, lumina neagră cuprinse orașul asemeni unui giulgiu, un giulgiu ce sufoca, încet-încet, orașul murdar și în care negustorii de lumânări, miere și colivă păreau a fi tot mai mulți.
Parcă, parcă niște oameni de ceară invadaseră urbea păduchioasă, cu străzile ei crăpate, învechite, pline de cerșetori, ologi și leproși. Vorbesc între ei despre Hristos, despre o lumânare ce arde la căpătâiul lui Yehova-Dumnezeu.
A lui Costică, zis Costică Dumnezeu.
Părintele Iosofat era un bărbat robust, aproape uriaș. Era un om îmbrăcat cu o manta de păr și încins cu o curea la mijloc, dar aproape de Dumnezeu și mare iubitor de Hristos. Fața sa rotundă, ca și o lună plină, părea un deal cu meri de culoarea cerului îngropat în barba și pletele înzăpezite.
Frații întru credință turnau de zor părintelui stareț Elisei cum că fratele Iosofat ar avea mari păcate: Nietzsche, Camus și calculatoarele. Că fratele Iosofat predica on-line, susținând, precum Camus, că profeții și chirurgii au cel puțin un lucru în comun – gândesc și operează în funcție de un viitor Apocalips.
Nu trebuie să preamărim acest viitor apocaliptic, spune el, deoarece chipu-i hidos oricum va ieși la iveală. Exultăm la ideea că Dumnezeu ar putea opri, într-un fel sau altul, acest apocalips, dar știm, iar unii dintre noi știm aceasta, că Universul are cu totul și cu totul alte legi.
Unul dintre e-mail-urile care au cutremurat stăreţia şi a ajuns la Mitropolitul Vartolomeu a fost, de fapt, un alt citat din Nietzsche: „Îl negăm pe Dumnezeu, negăm responsabilitatea lui Dumnezeu, dar în acest fel vom elibera lumea”. Cum nimic nu este la voia întâmplării, părintele Iosofat găsi o soluţie pentru a se opune unui alt fapt, acela că lumea merge la întâmplare, deci nu există finalitate: Aşadar, fraţii mei, aşadar, Dumnezeu este inutil şi nu zice nimic! Vocea sa puternică secătui interiorul bisericii şi se lovi cu forţă de bolta uriaşă, un val de sunete ce părea că pulveriza întreaga navă. Nu se întâmplă nimic, nimic vizibil, doar în conştiinţele unor prelaţi, colegi de taină cu Iosofat, părea că Dumnezeu ţipă de durere, în vreme ce vreo doi-trei credincioşi veniţi la spovedanie se ridicară grăbiţi şi ieşiră, ca nişte albatroşi răniţi, pe poarta mare a catedralei. Nu trăsni din senin, grindina nu lovi nici măcar un greier pe un câmp pustiu, iar ciuma se încăpăţână să-şi întindă, pe străzile mizerabile, leşurile puţind a puroi şi moarte.
Nu se întâmplă absolut nimic, iar părintele Iosofat predică pentru cei rămaşi să-l asculte, despre pilda celor zece fecioare: „Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul Omului”. Aşa le-a spus la final şi poate atunci i-a venit ideea să scrie toate numele Domnului Dumnezeu, toate, dar absolut pe toate.
Abia mai sufla, iar la colţul gurii se ivi un firicel de sânge amestecat cu flegmă. Flegmă şi sânge. Fluidul îi jecmănea plămânii, îi viola cu nesaţ. Boala împroşca din toţi porii fiinţei sale.
Pe străzile oraşului, ale urbei ticăloase, întunericul începu să curgă pe străzi asemenea unui învolburat râu, mii de furnici, uriaşe furnici invadaseră parcă străzile înguste şi sufocate de mizerie.
Lumânăăăăăăări, cumpăraţi lumânări, colivă, colivă ieftină şi bunăăăăă! Strigătele negustorilor de ceară se insinuau în cele mai întunecoase şi neprimitoare colţuri ale catedralei. Ca nişte şerpi se insinuau, se târau, lăsau în urmă un miros respingător. Mucus, lingeee, bă, linge mucusul de pe pardoseala rece ca gheaţa a catedralei!
Uriaşă şi habotnică e catedrala, imaginea ei sfidează spaţiile şi veacurile. E, de fapt, stăpâna absolută a oraşului prin turnul imens care cuprinde zările până hăt, departe. Lungă, cu acoperişul a cărui ţigle strălucesc în razele soarelui, raze ce picotesc ziduri solide care dorm legănate de parfumul teilor ce-o înconjoară, catedrala se întinde până aproape de capătul aleii. Înconjurând aceste ziduri construite din bucăţi de piatră dreptunghiulară, studiind cu ochi atent micile sculpturi ce le înfrumuseţează, realizezi că şi aici au lucrat aceiaşi meşteri. Continuându-ţi explorarea vei găsi şi alte cavităţi concave săpate cu migală în piatră, iar la baza zidurilor, de-o parte şi de alta, câte două intrări-ieşiri în plus faţă de Poarta cea Mare. Dar înainte de-a apăsa clanţa din metal a uşii din lemn masiv prevăzut cu grave întăriri de fier, trebuie să faci cunoştinţă cu un mic spaţiu deschis asigurat împotriva unui exterior răuvoitor de un gard de fier, gard lucrat de inteligenţi maeştri.
Din partea cealaltă a gardului prevăzut cu ţepi ce vin dintr-o geometrie abstractă, găseşti doi şerpi, din acelaşi material, şerpi ce-ţi aruncă ameninţătoare priviri. După ce ai trecut acest prag străjuit de doi paznici de fier, te privesc trei pereţi ce-şi retrag treptat dimensiunile ca, mai apoi, să izbucnească într-o pedantă şi taciturnă boltă, boltă înnobilată de trei lanţuri argintate ce curg, lanţuri care susţin o jumătate de sferă turnată într-un nobil metal. Arhitectura ei te face să pluteşti peste întinse şi nepătrunse păduri ce acoperă munţi din al căror pântec izvorăsc la suprafaţă o curgătoare şi mare apă, întrezărind în stilul inconfundabil şi caracterizat de grave şi greoaie simboluri arhitectonice ce-şi caută scăparea în nişte „Fugi”. Şi eu încerc să fug.
Regăsindu-mi trupul acesta este primul reflex, însă mă opresc la jumătatea acţiunii viitoare pentru că glasul de bronz al clopotelor vrea să-mi spună ceva. Se tânguie amarnic, sau poate cel care le trage. Poate lui îi plânge sufletul dispreţuind ceea ce face.
Uriaşă şi habotnică! Aşa se vedea catedrala din orice parte a oraşului aruncat ca un cadavru între două dealuri. Monstruoase, clopotele catedralei chemau orăşenii la slujbă. Toţi, absolut toţi care veneau să asculte glasul Domnului cumpărau lumânări, miere şi colivă. Bucăţi mari de colivă pe care le aşezau pe mici covoraşe în colţurile întunecate ale catedralei, acolo, acolo unde, hămesiţi de foame, aşteptau guzganii, tot mai mulţi şi tot mai înfometaţi.
Pavel tuşi sec, dar învolburat. O tuse puternică şi care se suprapunea peste durerea din coşul pieptului, o durere atroce, nedefinit de apăsătoare. Mii ce ace îi străpungeau plămânii din care ieşea un lichid vâscos şi urât mirositor. Se prăbuşi precum un ulm tăiat de pricepute mâini, lângă o ghenă de gunoi, fără ca cineva să observe acest lucru. Cine să fi observat că un om s-a prăbuşit pe stradă? Negustorii de lumânări şi miere? Nu, ei sunt atenţi doar la trecători, în vreme ce aceştia caută să cumpere, cât mai ieftin, acolo, câţiva bănuţi, coliva, ofranda adusă guzganilor. Guzganii, mari şi cenuşii, poate un fel de negru trist şi spălăcit, au ochii mari, două mărgele negre şi nesimţite. Doar ei încep să se îngrămădească unii peste alţii. Vor să iasă din găurile lor puturoase cu nările fremătânde la mirosul sângelui proaspăt.
Lumânările ce le avea în mână se împrăştiară pe caldarâmul spart, neîngrijit, puţind a câine plouat.
Mânia lui Dumnezeu nu mai ajunge şi aici. E întuneric, mult prea întuneric! îşi auzi Pavel gândurile.
Mii de lumânări, poate sute de mii de lumânări a aprins de-a lungul vieţii sale, bietul Pavel. Sute de mii de luminiţe au tot răzbătut din ceaţa întunecată a propriei existenţe. Atâţia amici, cunoştinţe şi prieteni de pahar, multe şi neroade vorbe şi-au avut drumul spre Hades, luminat. Obsedat de întuneric, Pavel nu aştepta niciodată cântecul cocoşului pentru a face lumină. Iar acum, uite şi tu, stă întins pe spate, în timp ce sângele îi ţâşneşte din gură ca o arteziană.
Carne şi sânge. Flegmă, carne şi sânge. Are senzaţia că cineva l-ar fi spintecat, iar maţele ieşite afară se încolăcesc precum nişte şerpi vicleni peste plămânii aproape necrozaţi.
Veniţi de luaţi colivă, veniţi de luaţi colivă! Glasurile negustorilor de lumânări, miere şi colivă se amestecau cu chemarea la vecernie: Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu. Binecuvântează numele cel sfânt al Lui! Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul, şi nu uita toate răsplătirile Lui!
Tuşi, tuşi din nou. Insuportabil de sec. Bucăţi de carne, infime bucăţi de carne ieșeau din plămâni. Încercă să audă glasul Domnului Dumnezeu, dar, peste tot şi toate, ca un clei, un fel de pânză de păianjen, care se strânge tot mai mult, se aşeză o întunecată linişte. Prin ea străfulgerau doar zecile de luminiţe din ochii guzganilor ce adulmecau prada, următoarea pradă. Viaţa ca o pradă.
„Apoi a pus heruvimi cu sabie de flacără ca să păzească drumul spre pomul vieţii”.
Morţii cu morţii, viii cu viii. El era la hotarul dintre viaţă şi moarte. Într-o clipită revăzu toate cele o mie de gesturi de-a aprinde câte o lumânare. Cele o mie de lumânări, cele o mie de nume ale Domnului Dumnezeu. Câte o lumânare pentru fiecare om cunoscut, câte o lumânare pentru fiecare nume. Abia acum şi aici îl înţelege pe Blaga. Pe Lucian Blaga. „Doamne, Doamne, mult zic Doamne, Dumnezeu pare că doarme,/ Cu capul pe-o mănăstire,/ Şi de nimeni n-are ştire.”
Chiar aşa! Cine să îi dea de ştire? Se spune că doar lumina venită de la o lumânare, una singură, îi dă de veste Domnului că s-a mai dus un suflet dintr-un trup, dintr-un trup oarecare.
O fi, nu o fi aşa, doar Dumnezeu ştie! Totuşi, din milioanele de lumânări ce sunt aprinse zilnic, ce ard şi fumegă zi şi noapte, de unde ştie Domnul care este cea aprinsă la căpătâiul lui Pavel? Iar acum şi aici, nenorocosul Pavel nu are nici măcar o lumânare aprinsă la cap. Se gândeşte să-şi aprindă singur lumânarea, chiar, de ce nu, ar putea spune şi o rugăciune. Una scurtă de tot: Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă! O rugăciune spusă aşa, ca un ultim gest de compasiune faţă de neputinţa Domnului Dumnezeu de-a mai face o dată, o singură dată, lumină.
O mie de lumânări pentru cele o mie de nume!
Sus, în munţi, la schitul părăsit şi ascuns acum în ceţuri negre şi rele, părintele Iosofat scoase laptopul din rucsacul vechi şi înnădit cu sfoară de cânepă. Lângă laptop, acesta aşeză cu grijă vechiul pergament dosit de el în buzunarul sutanei şi furat din biblioteca Mănăstirii Sfântul Nicolae, aflată la poalele acestor munţi imposibil de îmblânzit. În pergament, Beniamin, călugărul orb, singurul care supravieţuise atacului lupilor cenuşii, îi şoptise cum că ar cunoaşte cele o mie de nume ale Domnului. Aşa cum s-a aşteptat toată lumea, Biserica Ortodoxă Română nu recunoscuse niciodată documentul găsit de nişte studenţi ai profesorului Daicoviciu într-o grotă mică, aflată în apropierea peşterii unde a predicat Sfântul Andrei. Sinodul BOR l-a declarat drept un înscris eretic, blasfemator de-a dreptul, deşi în acest document apăreau scrise 999 de nume ale Domnului Dumnezeu. Literele minuscule, asemenea unor musculiţe de oţet, începură să-şi ia zborul prin faţa părintelui Iosofat.
Programul la care lucrase mai bine de cinci ani ar trebui să găsească particula lipsă, doar că părintele Iosofat nu mai introduse stick-ul în laptop.
Vedeniile începură a-i da târcoale. Reciteşte cu atenţie pergamentul, iar când ajunge la ultimul grup de litere, tresare. Vede acolo un nume, un fel de cod.
Cu ajutorul unui cui ruginit şi cu ajutorul unei paste groase făcută din cenuşă şi apă, părintele Iosofat începu să scrie pe pereţii schitului toate numele Domnului Dumnezeu. În scurtă vreme, pereţii au devenit neîncăpători. Odată scrise, numele se divideau, apăreau noi şi noi grupuri de nume, o mie, două, cinci, zece mii, sute de mii, milioane, mii de miliarde.
Acolo jos, oraşul, singur şi murdar, plutea într-un soi de ceaţă. Un val lăptos, un voal de satin, dar unul nespălat de multă vreme, de foarte multă vreme, căzu peste străzile murdare, peste casele gri, peste catedrala ale cărei clopote băteau vecernia.
Night în white satin. Asta cânta unul din negustorii de colivă şi miere, dar, cum vindea şi lumânări, găsi faptul că în catedrală nu era lumină suficientă. Aşa că începu să aprindă toate lumânările găsite acolo. Atât pe cele mici, cât mai ales pe cele mari şi groase, aflate sub steagurile celor două bresle importante ale burgului. Erau două steaguri uriaşe, parte integrantă dintr-un uriaş, dintr-un uriaş puzzle din pânză ce decora pereţii uriaşi ai basilicei. Erau, hm, niște desene ciudate, cam fără formă. Unii spun că e vorba de o hartă a cerului, alţii că ar arăta drumul către Insula Nemuririi şi a locului unde s-ar ascunde Domnul Dumnezeu. Benedictinii, călugării benedictini, cei care au construit măreţul edificiu, au spus cândva că nu e vorba decât de simbolice reprezentări ale celor 999 de nume ale lui Yehova.
Într-unul din întunecatele colţuri ale catedralei, una din lumânările cele uriaşe şi groase aprinse de Peter, negustorul, începu să fumege, după care flacăra roşiatică pârli ciucurii brocartului. Pojarul care a izbucnit la scurt timp nu a mai ştiut nimeni să îl explice.
Pavel închise ochii şi încercă să întindă mâinile spre cer, dar horcăi încă de vreo două sau de trei ori, după care vomită ultimele bucăţi din plămâni. Sângele ţâşni din el, împroşcând găurile puturoase ale guzganilor. Moartea veni repede, precum o curvă grăbită să şi-o tragă cu următorul client: mărgelele ei, ochii deja roşii ai guzganilor, podoabele ei, dinţii ascuţiţi şi care începură să sfârtece din trupul cald a lui Pavel. Nu apucară a se bucura de masa lor însângerată căci, la câteva sute de metri de străduţa înghiţită de întuneric, sus, sus în turnul catedralei, izbucni o vâlvătaie nemaivăzută şi care începu a linge tăriile cerului. Ceara care se prelinse de-a lungul vremii pe pereţii catedralei, pe uriaşul brocart unde era închipuit Dumnezeu, ardea totul în calea ei. Un fel de lumânare uriaşă aprinsă la căpătâiul Celui Nemărginit.
Părintele Iosofat privi cu bucurie spre cerul care la asfințit avea culoarea sângelui închegat. Înţelese că necuprinsul nu poate avea nume. Pe un perete exterior al schitului începu să scrie următoarele: Şi m-am uitat când a deschis pecetea a şasea şi s-a făcut cutremur mare, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sângele. Şi stelele cerului au căzut pe pământ, precum smochinul îşi leapădă smochinele sale verzi, când este zguduit de vijelie. Iar cerul s-a dat în lături, ca o carte de piele pe care o faci sul şi toţi munţii şi toate insulele s-au mişcat din locurile lor. Şi împăraţii pământului, şi domnii, şi căpeteniile oştilor, şi bogaţii, şi cei puternici, şi toţi robii, şi toţi slobozii s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor, strigând munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de faţa Celui ce şade pe tron şi de mânia Mielului; Că a venit ziua cea mare a mâniei lor, şi cine are putere ca să stea pe loc?
Descoperă mai multe la Nösnerland
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.