Arta e salvarea omului în fața propriei nimicnicii. Dacă nu ai inimă și suflet, mai poți spera la Dumnezeu, la cuvântul lui, niciodată
Strigătele şi zgomotelor uşilor se întrepătrundeau, pentru cine trecea pe strada aceea înamorată de boscheţi şi tei, da, mai ales de teii iubitori de umbră, umbră din mijlocul căreia se ridica toropit de căldura amiezii blocul, zgomote ce se întrepătrundeau de glasul de bronz al clopotelor bisericii “Sfânta Milă”, glasuri ce trezeau dintr-un somn, pregătind-o pentru un altul această amiază de duminică, amiază strangulată de laţul căldurii.
Este o duminică ca mai toate duminicile ce se petrec în monotonia fără haz a oraşului scârbit de propria-i existenţă: aceiaşi tei sau castani crescuţi strâmb pe aleile îngropate în praf, acelaşi disc galben aruncat de-un atlet nervos pe zâmbetul sâcăit al oraşului fără nori, aceleaşi radiouri deschise la maxim: “E muzică populară… dă-l mai tare… n-auzi tu ?”, eterna voce de bărbat dogită de tutun, stoarsă de alcool şi. aflat de emisiunea mult aşteptată în pantaloni de pijama, cu pieptul flocos, faţa rotundă şi chelia proeminentă, ochii mici, decoloraţi, îngropaţi în barba neagră, aceleaşi televizoare care urlă din adâncimea văgăunelor difuzoarelor lor, enormităţi ce se spun în lungile şi plictisitoarele emisiuni despre agricultura modernă.
- Să te duci dracului împreună cu nenorocitele alea de pânze. N-ai după ce bea apă… tu, deh, faci artă… pe naiba, aia faci tu… holbat cu barbă ce eşti !
- Dacă zici tu, Sabina… ştiu eu… aşa o fi !
- La muncă… hai… toţi bărboşii şi chiorii ca tine. Să vedeţi şi voi… fira-ţi-ai naibii de artişti !
- Sabina… nu înţelegi nimic… în fond, nu eşti tu de vină…
- Nu-ţi râde de mine… te pocnesc de numa’stele verzi pictezi… n-aveţi bani… da de vodcă aveţi ? Aşa-i ? Ia zi, hai boscorodeşte şi tu ceva… ce dracu îţi tot arunci ochii peste cap ?
- Mă gândeam, Sabina… mă gândeam…
O farfurie se izbi cu zgomot de peretele proaspăt zugrăvit, făcându-se ţăndări. Reuşi să se ferească la timp. Glasul isteric crescu în intensitate.
- I-auzi la el… Se gândeşte… Phii, fir-aţi ai dracului cu gândirea voastră cu tot. I’an să vă văd plecând la câmp cu noaptea-n cap şi să munciţi până cădeţi jos… Crezi că mai ai timp şi de gândit ?
- Oricum nu înţelegi… De fapt, Sabina, este starea omului ce vede din alt unghi viaţa şi existenţa… E atât de simplu !
- M-am săturat de toate tâmpeniile astea: artă-n sus, artă-n jos… Plec sărăntocule… artist de două parale… taie-ţi şi tu o ureche, vinde-o… hai, imită-ţi înaintaşii !
“Ei, şi !” se auzi vorbind singur.
“Val ! Valentin… Hai, nu mai auzi ?” Îşi reveni încet din marea de gânduri ce-l cuprinseseră auzindu-se strigat pe nume. Căută cu privirea în jur, dar nu văzu nimeni…
Ochii-i căutau acel punct de sprijin precum o seamă de firicele de apă ce zvâcnesc inconştient de pe un perete plin de igrasie.
Observă punctul, îl regăsi. Imediat, în următoarea secundă, nu-i mai dădu nici un fel de importanţă, atât de notorie se făcea a fi întrebarea: “Mâine e Luni ?” Glasul grav al întrebării se pierdu prin buzunarele pantalonilor. “Se poate ca această Luni, se poate a fi ziua marii creaţii ?!?”, îşi auzi gândul. Mai apoi îl văzu plutind deasupra balconului.
Balconul, singura reminiscenţă a verandei unei case vechi, acoperită cu ţiglă roşie şi înconjurată de păduri, balcon fără nici o umbră de personalitate, strâmt şi plin la refuz de pânze ce se decoloraseră în soarele toridelor amiezi.
“Îi este drag Sabinei, balconul ! Tot ce se poate !”, şi-şi propti gândurile mai tare în cearceaful mizerabil aflat pe pept. “Cine ştie ? În ochii ei ce se zmucesc într-o rară privire bovină, toate, dar toate se văd de sus ? Sau se holbează în curte la Velu, tinichigiul, s-o vadă nevastă-sa, madam Aristiţa, cum degustă cu droaia de prieteni de familie plăcerile nevinovate ale dragostei, sau… da… de ce nu… chiar aşa – de aici vede turnul primăriei al cărui ceas caută întotdeauna ore diforme şi iraţionale…
- Val… Val… chiar nu mă auzi… Ia-ţi penelul… nu-l uita. Privirea-i alunecă puţin speriată pe covorul de iută vechi şi murdar trecu prin dulapul mare şi înegrit de vreme, plin de boarfe murdare şi vechi zăcând la voia întâmplării, ateriză puţin pe măsuţa ce tremura din toate încheieturile, după care, înoptă oarecum sictirită de lungul drum al criticii către raţiune între acordurile scaunului ce pare coborât din recuzita unui film cretin despre cooperativizarea agriculturii.
Totuşi… nu era nimeni !
Îşi reveni imediat, întrebându-se calm precum o focă, fornăind uşor pe nări, aspirând ca şi o doză de coca, semnul întrebării: “Ce naiba găseşte Femeia-Atroce, adică Sabina, la balconul ăsta pur şi simplu nenorocit ?” Întrebarea căzu pe terasaă (aşa o denumea “jalnica imbecilă”) luptându-se din greu cu umbra nătângă a turnului primăriei ce se grăbea să o înghită pofticioasă. “Poate priveşte panorama oraşului ?” se întrebară unele gânduri clocite prea devreme. “Care panoramă ?” se auziră gândurile mai în vârstă trecute prin mai multe. “La nenorocitele astea de îngrămădiri cubice, isteric de cubice şi concepute fără nici un pic de simţ trehnic de “veşnicii” arhitecţi făcuţi la normă şi, care, acum se vântură de colo până colo prin Eldorado-uri mult prea luminate făcând pe nebunii, la alea, păi chiar la alea le spui tu panoramă ? Se pare… nu este chiar aşa… pentru tine termenul de panoramă denumeşte şi fumurile de toate nuanţele ce acoperă de ani de zile zona industrială, de acolo crezi că e teritoriul nimănui, chiar şi centrul prins între grave arcade dar mutilat de veşnicele programe de reparaţii ale unor semidocţi birocraţi ce-şi dau damfuri de mari edili, de, şi acolo unde se ridică patria este mai curat. De fapt, ştii care sunt adevăratele panorame ? Panoramă este vederea catedralei ce se ridică decentă şi serioasă din mijlocul veacurilor, mult prea decentă şi serioasă pentru acest oraş trântit de prezent într-o interminabilă plictiseală, sau vederea parcului – barometrul anotimpurilor ce străbat indiferente urbea de ţărani înstăriţi”…
- Val… Val… vino te rog să vezi ce nuanţă de verde am găsit. Ah, nu uita de şevalet !
Glasul străin ce putea veni de oriunde, reteză scurt flirtul gândurilor, se amestecă cu razele ce scrutau din ochii-i de un verde blând un posibil loc de unde ar putea veni vocea. Degeaba se aruncă asupra noptierei cu vopseaua sărită, noptieră sincer pregătită pentru vreun război prin camuflajul desenat de aceasta. Pe ea, trona o impozantă veioză al cărei bec nu mai fusese schimbat din vremuri imemoriabile, cu acele sertare sufocate de pensule, vopsele uscate şi desenate de creion.
Nimic ! Iar când privirea-i alunecă, de ce nu, deformată de curiozitate dedesuptul patului în stil “cazarma noastră – casa noastră”, acolo, picoteau liniştite fire de praf ce înobilau o poză îngălbenită de neiertătoarele secunde. O ridică şi, uită ceea ce căuta de fapt. Din îndărătul amintirii surprinsă “la minut”, asigura, cu zâmbetul ei de mitocană care te agasează zilnic, tavanul coşcovit ce sta să cadă în paharele “vânătorilor de ţuică fiartă” – o prezenţă continuă în cocina ce cu greu o poţi denumi birt, cocină ce aparţine lui Tase Palicarul – “La Parastasul Curcubeului”.
Fa, era Sabina !
Îi recunoscu printre petalele galbene ce zoreau fotografia la pieire, părul de culoarea tăciunelui, ochii-i de broască mică, neascultătoare, aruncaţi la întâmplare să străjuiască nasul puţin borcănat sub care, ici-colo leneveau deasupra unei guri mari cu buze groase şi roşii câteva fire de păr negru. De fapt, îi recunoscu faţa hulpavă, ce duhnea îngrozitor a sănătate. “Fusese o meschinărie a sorţii, relaţia cu Sabina ?!”, se auzi întrebând amintirile. Dar, cum acestea nu se prea sinchiseau de întrebare, renunţă a mai cotrăbăi prin deşertul-deşertul acestora. “Bă, auzi din acel niciunde “glasul inconfundabil al lui Lipă, sculptorul, las-o dracului de imbecilă. Alaltăieri şi-a lăsat opincile la barieră, ieri ţi-a pus-o pe nas… şi-acu umbli după ea de parcă e singura damă de pe sfera asta !”. Se îmbătaseră cui în noaptea aceia: el, Lipă Meliandru – poetul cuvintelor uitate în sertare în noaptea când se certase prima dată cu Sabina. “Ascultă-mă, că-s poet zilnic şi de mulţi ani, vocea lui Meliandru se intercală între două înghiţituri uriaşe de cogniac “Drobeta”, tâmpituţa aste e bună doare de muncitoare la “Avicola”, nici într-un caz de aspirantă la titlul de amantă a unui artist. Şi, să nu te aud cu teoria necesităţilor fiziologice, sau, că şi-ai luat-o de model. Mai bine pictează o vacă crăcănată ! Nu ţine fecior… las-o-n plata Domnului şi-a Sfântului Duh… să-şi lege şireturile cu unul de teapa ei în faţă la Popa Tatu !
A doua zi, în ajunul expoziţiei sale, fugise cu Sabina la o cabană ascunsă-n munţi. Au urmat, mai apoi, zecile de săptămâni “ale foamei” şi-a certurilor nesfârşite din cămăruţa de la periferia oraşului unde el încerca să-şi facă studiile. A eşuat lamentabil ! Sabina, cât de tâmpituţă era, reuşea să-i pape fără nici o mustrare de conştiinţă şi bruma de bani ce-o reprezenta bursa.
S-a întors ! Asta după un periplu prin alte câteva îngrămădiri cubice şi cu aceleaşi poduri aruncate peste câţiva picuri de apă, aceiaşi oameni picotind pe ei de mersul lor interminabil de grăbit, aceleaşi prăfuite şi nenorocite duminici.
Era vară. O vară toridă cu multe nisipuri galbene şi monotonii întinse precum o piele de taur pe sub cerul de marmură încinsă.
Îl căută pe Lipă chiar în dimineaţa în care ajunsese. În atelier, un tip ce-şi zicea “maestru al dălţii”, nici acum nu-i ştie numele, îi spuse că, ălă dinaintea lui, adică Anton Cedru Sabău, murise de ciroză, precum toţi beţivii şi rataţii din artă, singur şi fără nimeni la cap… “Toţi murim singuri şi fără să ne întrebe cineva dacă vrem… Doamne, unde eşti tu ? se auzi dând replica intrusului intrat cu bocancii în sufletul atelierului lui Lipă.”. Domnule, glasul piţigăiat la străinului continua să-i tortureze timpanele, cadavrul l-am ars la crematoriu… nu l-a revendicat nimeni !”
Plecă făr a mai spune ceva. Simţea că se sufocă. Trânti uşa şi încercă să o ia la goană dar, ceva îl ţine ape loc. Bărbosul cu ochii mici şi oblici ieşi după el şi strigă:
- Dacă sunteţi rudă cu decedatul… mai sunt vreo două lucrări finisate… luaţi-le… eu le arunc !
Fugi împletecindu-se, lovindu-se de oameni spre straţia de autobuz. În scurt timp, se găsea pe strada aceia cu nume de toamnă. La o casă, pe partea stângă, se opri în faţa unei porţi de lemn şi o care, acum curgea deşirartă pe trotuarul spart, unde stătea sufulcând asfinţitul, bătrânul Tavi Oroian, tatăl adoptiv al lui Melinadru. Bătrânul mărunţel şi smochinit îi aruncă o privire tristă din ochii albaştri şi blânzi.
- Târziu, Val, târziu ! Meli a plecat,blestemând lumea asta, acolo unde merg toţi poeţii. L-a doborât boala aceia nenorocită ce-i măcina oasele… şi-n ultimele clipe v-a pomenit numele… aşa a murit, cu ochii aţintiţi spre un volum de versuri numai de el văzut… Dumnezeu să-l ierte ! Poftim, îi întinse o carte cu coperţi lucioase, o port la mine indiferent că-i zi sau noapte… ştiam că vei veni ! Şă-ţi ajute bunul Dumnezeu, Valentine, să-ţi ajute la ceea ce va urma de acuma încolo… să poţi suporta singurătatea.” Îl mângâie pe obraz. Apoi îi întoarse spatele şi plecă târându-şi picioarele pe aleea crepată şi invadată de bălării. Glasul tremurat al bătrânului bătea la uşile nesimţiţilor bogaţi din oraş. “Acu apare Meli… mâncarea nu-i încăîlzită!” Privirea-i alunecă avidă spre carte. Pe fundalul culorii negre de pe coperta plasticată, un negru căzut din nopţile polare, străluceau sinistre în lumina de foc a amurgului patru pete sângerii aşezate în formă de cruce. Deasupra ei, cu litere drepte şi ţepene stătea scris numele poetului: Meliandru A. Valiu, iar, la mijlocul copertei, pe două rânduri ordonate, titlul – “Veselul Purgatoriu”. Pe pagina de gardă, cu litere minuscule, ca şi o mică familie de gâze, stătea scris: “Dragilor mei,Tavi, Lipă şi Val !”.
Nu reuşi să suporte cu demnitate lovitura, palma aspră şi ridată, hohotul ironic al sorţii, încercând să se îndobitocească, adică punerea în rând cu o majoritate dorită de Cei Aleşi, uitând lozina lui M.E. Meliandru, preluată de la Henry De Montherlant: “Curaj ! Ne-ntoarcem mereu la cuvântul acesta: curaj”, înecându-şi plînsul sufletului în alcoolul oferit cu dărnicie de Tase Panglicarul. Renunţă la toate şi la toţi iar societatea, nesăţioasă şi lacomă, îi înghiţi precum o puturoasă şi vicleană mlaştină. Bea noaptea tot ceea ce agonisise în cursul zilei, lucrând la reclamele unor filme ce aparţin unor inşi fără suflet, pentru care, omul, nu are nici un fel de valoare. Din minjlocul acestui vârtej ce-l atrăgea în mocirla neputinţei umane, Sabina îl scosese. I-a aranjat o cameră în apartamentul ei – fusese ieşită la umbra minaretelor şi bazarelor – şi, de câţiva ani încoace, încerca să-l facă om, aşa cum înţelege ea omul, pe cel care trebuie să fie lângă ea…
- Val… Val… Grăbeşte-te să vii pentru a vedea cum prepar această nouă nunaţă. Cu ea vom încerca să redăm nemărginirea albastră, albastră ca vechile zăpezi,a cerului.
“E Luni… Cretină zi ! Pe la zece apare şi Sabina, calmată de unul din dobitocii ăia ai ei, apucându-se să-şi plângă nefericirea… Doamne… Trece-mă de dimineaţa asta… Uşurează-mă de monotonia şi blazarea ei… P’aia măsii de zi !!!”
Vocea interioară se amestecă încetul cu încetul, cu vodca şi cuburile de gheaţă ce aşteptau supuse la paharul mare, momentul definitivării misiunii lor. Trase o înghiţitură zdravănă. Sigur l-ar fi făcut să roşească şi pe amărâtul ăla de Simionaş samariteanul ivit ca din pământ în momentul golirii meselor din grădina de vară “La Prastasul Curcubeului” – Mici oaspeţi ! Bere la halbă şi ţap, “rece şi bună”, stătea scris pe bucata aceia bătută de ploi şi uscată de arşiţe, Simionaş, fiinţa lepădată de urbe în scursorile mizerabile ale paharelor lui Tase. Abia după această înghiţitură zdravănă, rezonanţa vocii care–l strigase, reverberă în el, se făcu puternic auzită, chemându-l să-şi amintească de punctul negru lăsat întru omagiul pânzei undeva, aproaoe de mijlocul ei. Lichidă vodca, înhăţă cana uriaşă şi plină ochi de cafea, îndreptându-se cu paşi repezi spre pânza şi şevaletul ce îl aşteptau în colţul camerei, pe care, tot Sabina în prostia ei nemăsurată, îl botezase “Atelierul domnului pictor Valentin Armeanu”. Gândurile sale se rezemară uşor de umărul conştiinţei lor, lăsându-l să lucreze după,placul şi voia lui. Picata trăgând un fum adânc din ţigară, un triunghi ce înscria între laturile lui un cerc. “Este o nunaţă de verde pe care nu am întâlnit-o nici pe pânzele marilor maeştri !”, remarcă uimit. Sorbi aspru încercând să alunge ciudata ameţeală ce-i zdruncina trupul dar, care, îi aruncă mintea într-un ocean de inspiraţie dăruită de făpturi albastre. Forma aceia, indescifrabil de luminoasă, îi ieşise în relief din pânză într-o nunaţă de-un indescifrabil şi nepământean albastru. Penelul desena singur. Floarea se transformă în câteva secunde într-o salcie uriaşă ale cărei crengi ieşeau din pânză şi-şi îndreptau mugurii spre cerul străfulgerat de roua dimineţii. Trunchiul salciei începu să se dilate… Valuri şi lumini… Un uriaş curcubeu…
În soarele dimineţii, trotuarul pe care se întindeau paşii grăbiţi ai Sabinei părea mai crăpat şi murdar ca oricând. intră în scara blocului. Treptele şi uşile închise zăceau într-o blândă linişte. Trecuse de primul etaj în momentul când autobuzele, legănându-şi trupurile lor greoaie, se întorceau din partea de sud a oraşului acoperită de zilnicele perdele de fumuri. Ajunse la etajul doi. Introduse cheia în broască. În faţa clădirii tribunalului apăru o maşină mare. “Aduce marfă proaspătă”, strigă din lumea pestriţă un mucalit aflat într-un grupă de “gură cască”, strâns în faţa clădirii. În spatele grădinii de vară “La Parastasul Curcubeului”, se trezi din somnu-i bahic, Simionaş. Cu faţa încrâncenată de urmele alcoolului băut zilnic, privirea-i stinsă urmăreşte din ochii care lăcrimează mâinile ce-i tremură îngrozitor. Se ridică greu dintre cutiile de cartoane şi gunoaiele menajere aruncate acolo, îşi luă pe el haina veche, slinoasă şi ruptă, pornind încă o dată spre o încăpere sordidă, mirosind a imensă şi neagră mizerie.
“Nu este acasă !”, se gândi Sabina, auzind liniştea ce se juca cu firicelele de lumină pătrunse în interior. ajunsă în hol, începu să strige tare, îndelung şi chibzuit. Obsevă pe măsuţă paharul mare, pachetul de “Carpaţi” aparoape plin şi cana de cafea. Privi pânza. Nu înţelese mare lucru din cercul turtit şi pictat fără nici o noimă acolo. “Sigur, în mod sigur a plecat să se întâlnească cu bărboşii ăia nebuni ai lui !”, se trezi vorbind singură. Strânse paharul, cana cu cafea, ţigările, ducându-le în bucătărie. Luă cearceaful de pe pat şi-l aruncă indiferentă în baia plină de haine murdare şi igrasie. Reîntoarsă-n bucătărie, puse o cafea. Îşi aprinse o ţigară şi bău restul de vodcă. Dintr-un dulap scoase o pungă de boabe de fasole şi începu să aleagă…
Bătrânul, cu păr lung şi alb asemeni zăpezii de dimineaţă cernite, avea ochii albaştri şi-o privire ageră. Obrajii-i erau puţin supţi, acoperiţi de-o barbă lungă ce străjuia nasul drept şi hotărât. Gura îi era aspră şi lega o bărbie mult ieşită înainte. Stătea în spatele unui tânăr şi-i sugera unele mişcări ale penelului. Tonul era acela al unui bunic iubitor şi înţelept.
- Vezi… uite… aici foloseşte o altă nunaţă… Simte… simţi cum te copleşeşte culoarea… cum îţi mângâie sufletul…
- Dar… aveţi… nu m-am gândit niciodată… Messire Da Vinci. Glasurile se pierdeau încetul cu încetul, erau acoperite de lespedea zgomotului ce-l făceau boabele de fasole icnind în farfuria de metal.
Descoperă mai multe la Nösnerland
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.