Dacă e Marți… Să nu îți faci chip cioplit! Să nu simulezi orgasmul, să nu bei toată vodka și să nu te masturbezi (fragment din romanul în curs de apariție PĂPUȘA DE PORȚELAN)

Palmele Clarei, palmele tale Clara, trupul tău de fetiţă, emanau o căldură plăcută, un miros suav, un parfum discret, de lăcrimioară, de curăţenie, venit, venit cumva din altă lume, alt spaţiu, palpabil şi totuşi prohibit, interzis. Atunci, strania ta feminitate, neînţeleasa ta frumuseţe, îmi cotrobăia prin suflet, căuta amintiri, inventa, de ce nu, amintiri. Ce, ele, amintirile nu se pot inventa, trecutul, trecutul poate defini o lume ce ar trebui să acopere glasul timpului, timpul ăsta ce şterge cu buretele anilor nume, chipuri, chinuri, căzătoare stele, înfuriaţi cocori.
Taciiii, taci, să taci odată, nu auzi, taciiiii. Hm, să tac, de ce să tac, să tac, Sonia, oarbo, idioată ce eşti. Pe urmă, pe urma ţipetelor, Sonia, uitându-se la Dana, cânta cu ale ei păpuşi nebune, cântecelul batistuţei: Mi-am pierdut o batistuţă, mă bate mămica, cine-o are să mi-o deie, îi sărut guriţa.
Să mori tu! Auzi, auzi tu Dana, ce cântă proasta asta mică, e rea, dată naibii, dată dracului, spune că te iubeşte mai mult ca mine. Oh, nu, aşa ceva nu există, Sonia minte, Sonia minteee,  Sonia în iadul păpuşilor ajunge, pişălcoaso, acolo ajunge, în pod. Daaa, aşa o fi, dar până la pod, îmi vor mânca mie viaţa şi moartea, amândouă laolaltă. 
Nu noi, nu noi, ţipă iarăşi Sonia, militar prost, nu eu îţi voi mânca viaţa şi moartea, ea, Ea, Dănuţa ţi-a luat deja sufletul, l-a strâns în palmele ei  mici, în palmele ei mici l-a strâns de gât ... Conştiinţa omoară iubirea... Micuţa zeiţa îţi va pune ştreangul şi îţi va trage scaunul 
Ce bine mai râdea Ghizy, ce se mai distra de micile mele povestiri, râdea şi plângea, rîdea aşa de frumos din spatele dinţilor ei mici dar incredibil de albi şi de sănătoşi.
Ursul doarme, ursul doarme şi-a uitat demult de foame, De el poţi scăpa uşor, Dacă eşti prevăzător.
 
Glasul copiilor,murea încet, se topea sub plumbul fierbinte ce curgea din cerul incendiat de căldura lui cuptor, a lunii lui cuptor. Micul grup de băieţei şi fetiţe se juca în vipia de admonesta drumul ce lega vechiul braţ al Târnavei mici cu şoseaua principală a oraşului, drum ridat bine de gropi, de fapt o cărare de pământ deţelenit sufocată de praf vara şi înmormântată de noroaie toamnă. Mergeam, cu paşi picuraţi mergeam spre grădina companiei de pompieri, “GAZ-ul” vegetal, locul unde, ca din pământ şi iarbă verde, creşteau roşiile, ceapa, cartofii, morcovii, castraveţii, sfecla , verdeţurile pompierilor, lunca, vechea luncă, iarba verde de acasă, locul unde se scăldau, goale se scăldau, micile ţigănci.

Trec tigani pe drum,  Drumu-i plin de fum, Fumu-i plin de scrum, 
Foc ardea!  Vai tigani, tigani, Gipsies si gitani, Fara cer si ani, 
Trec pe drum!

Acolo, Dana, acolo, mai ţii minte Doamnă, se scăldau micile ţigănci, unguroaice multe dintre ele, urmaşe ale lui Atilla, biciul lui Dumnezeu pe pământ, dar şi ai mongolilor lui Timur Lenk, iuţi, neîmblînziţi niciodată şi, care au ajuns tocmai lângă Paris, atât cât era Parisul la 1243.

Pe vechiul braţ al Târnavei, în luncă, prin iarba deasă, din apropierea grădinii pompierilor, “grădina cu pompieri” I se spunea, da, da aşa I se spunea, micile fiare , trupurile lor aproape perfecte, îşi arătau întreaga lor goliciune sălbatică. Se scăldau goale sau doar cu un maieu care mai mult evidenţia formele perfecte decît le astupa, aşa, aşa am cunoscut-o pe Ghiyz, aşa am simţit acel sânge care putea încălzi şi piatra. Ghizy, țigăncușa mignonă, cu ochii aceia negri ca niște tăciuni și de o ireală frumusețe, una sălbatică, una care te marchează pe viață. Cu o voce puțin dogită, cu ochii ca două umbre alungite, umbre negre desenate într-un oval în care se mai odihnea un nas mic, o ideogramă chinezească deasupra a două buze fin trasate de un priceput pictor și, mai roșii ca sângele fierbinte al etniei, Ghizii venea din străfundurile stepei kalmuce, venea călare pe cai doar jumătate îmblânziți, așa cum cum sunt și urmașii nomadelor hoarde venite odată cu mongolii cei cruzi și neînduplecați ai lui Ghinghis Han pe caii lor mici și iuți. Mică și iute, cu sânii mai perfecți  și mai tari decât orice statuie a nesătulei Venus

Sunteţi doi sălbatici, tu cu ea, cu Ghizy, îţi plac ţigăncile, ai sânge de ţigan în vine! Da,exact aşa mi-ai spus, mie, strănepotul unui baron austriac scăpătat, unui von Fiedler, locotenent în Garda Imperială a lui Franz Iosif, dar, Dana, aşa e, ţigăncile mi-au plăcut întodeauna, Doamne, pe tine te-am iubit, te iubesc şi te voi iubi. Poate trebuia să o iubesc pe ţigancă, poate, dar cine mai poate să vorbească despre asta. Da, aşa, ne-am tolănit unul peste altul, ne-am împerecheat prin iarba înaltă, ne-am împerecheat, parosodas, aşa spunea Ghizy, Ghizella, mica Gazelă, a szerelem a legjobb dolog, da, cel mai bun lucru, atunci când nu te fute, dragostea aia care e cel mai bun lucru, mică Gazelă, ca nişte păduchi boemi şi laşi ne-am tot împerecheat. Mirosea ciudat mica Gazelă, nu avea mirosul tău, mirosul Soniei, Dana, aveai mirosul Soniei, privirea ta de leoaică, frumuseţea ta alsaciană, cumva dreaptă, îngheţată, şi în mormânt m-aş fi pus lângă tine, cafeaua cu micul dejun ţi le-aş fi adus, un mort care îşi iubea propria moartă. M-aş fi îngropat singur doar să-ţi fiu alături. 

He, he, he, Dana, noi eram în viaţă şi eram fericiţi, cu tot cu mica Gazelă, cu micile gazele. Cică, spun unii şi alţii, puţină fericire nu strică nimănui, însă eu auzeam vaetul, deja îl auzeam, îl auzeam cum vorbeşte cârtiţei, singurul mamifer care vorbeşte cu morţii.

Eu eram deja mort, nu-i aşa? 

M-ai muşcat de buză până la sânge. Îţi plăcea gustul metalizat, îţi plăcea sângele, durerea, durerea care creşte constant, aia care te epuizează, aia care te face să plângi, şi să plângi, să tot plângi. Ţii minte cât te-am implorat, tu şi Sonia ta, era a ta, nu, nu şi nu, cât te-am implorat, atât de tare mă durea, atât de tare. Când am căzut în genunchi, când am căzut în genunchi, Dumnezeu şi-a întors faţa de la mine. Ştia că te iubesc mai mult decât pe el, decât pe   tot cerul ală albastru de mai. Ia-mi  sufletul am zis, aşa am zis, dar nu ai vrut, nu ai vrut nici tu, nici Bob, ştii, beware of the Bob, nu ai vrut, nu ştiam atunci că, dacă există suficientă durere, vorbele nu îşi mai au rostul. 


Atunci, da, da, chiar atunci, lângă banca din părculeţul de lângă gară, Dumnezeu şi-a acoperit faţă iar mâna sa, mâna ta, ce mai contează, a împins leagănul, leagănul ca un ştreang. Când am plâns, căzut în genunchi, mic şi beţiv zeu aruncat la gunoi de Hera, ochii tăi verzi, incredibil de frumoşi, incredibil de mlăştinoşi, au privit spre cer, căutând ceva anume, ceva. 

Atunci durerea a devenit violetă. 

Durerea e de gen feminin: o durere, două dureri, mai multe dureri, ascuţite, rotunde, mici, mai mari, uriaşe. Durerea e solitară, nu îi pasă, e ca şi zborul fluturelui cap de mort. Te-am implorat , în genunchi te-am implorat, să nu pleci, dar, mai împins uşor, atunci, atunci ţi-am zis că dacă, vreodată, vei avea nevoie de mine, voi fi aproape, foarte aproape. 
Nu ai mai avut nevoie niciodată….

….. Celebritate
Știu de ce ai tăiat din rădăcină ceea ce se chema iubirea noastră, sigur, Dana, știu oarecum, ca și cum aș putea știi ce nici Dumnezeu nu știe foarte bine, iar asta in absentia, in absentia părerii tale, a figurii tale, ale tuturor celor ale tale. Te-aș putea suspecta de o teamă, de-o anumită teamă, teama de-a nu putea duce regretabila, repetabila,  povară, vorba poetului, a unei complicate relații, a unei iubiri nesățioase, istovitoare, congruentă cu propriile ei pofte, nesățioase pofte pentru acel bărbat, acel barbar, bărbatul care știe și vrea să se supună sau, cel puțin, simulează supunerea,  dar nu, nu te pot suspecta, dacă tot fac pe detectivul, celălalt suspect principal sunt eu, da, deosebirea e că lumea mea am refăcut-o după tiparele tale. Poate, zic eu, poate aș fi reușit să fiu supus, să simulez supunerea pentru un timp care să îți convină de minune, să mă iei că sunt pe cinstite, supusul tău loial, că așa era, după care, hm, după care, acesta ar fi devenit traiul nostru zilnic. Mai încolo, și mai încolo și, mai pe urmă, dincolo de umbra ta, am învățat că nu e deloc simplu să servești și să mulțumești o femeie, să mulțumești o femeie ca tine, deșiii, zic, să o mulțumești prin tandrețe, biata tandrețe a unei personalități anulate, mno, atunci amânate, iar aceasta se poate întâmpla doar în cazul în care iubirea devine adulație, idolatrie. 
Să nu îți faci chip cioplit! Să nu simulezi orgasmul, să nu, să nu ce? 
Paradoxul creștinismului, zicea Părintele Nicolae, este că a fi iubit de Dumnezeu, înseamnă a fi părăsit. Și din acest punct de vedere suntem într-o mare dilemă: De ce un om care te iubește, trebuie să te părăsească, doar pentru împlinirea paradoxului? Niciodată, dar niciodată nu mi-ai spus care îți sunt nevoile adevărate, dorințele, poate eram prea mici, neînțelegători, neînțeleși, indeciși, indecisă, ascunsă în vârstă, o singură rândunică, sigur nu face primăvară, dar, dacă ai nevoie de o slugă, de un valet, de un slujitor, unul ceva mai tandru, mai răbdător sau era nevoie de un bărbat, că, Doamneee, multe spun că atât de puțini sunt ăștia. Sunt puțini, altfel iei la kil, nătingi, proști, abjecți, neciopliți, bădărani, dar bărbați cu mușchi, mușchii ăia care funcționează cu bla, bla, bla, slănină și alți mușchi, de porc la grătar, rezultat al Ignatului, al tăiatului, veșnicului și ne condamnabilului omor al porcului, mamifer care seamănă atât de bine cu omul care îl despică de Crăciun, aia cu fii mai bun, mai bună, Dana, mai bună, deloc ”părăsitoare” . 
Crăciun, despre ce fel de Crăciun ne putem aminti noi 2, doi, niciodată 3, trei, noi nu am petrecut niciun Crăciun împreună, am fost fiecare acolo, dar cu ceea ce știa fiecare, așa cum știa, cum se pricepea mai bine… Tu, tu, da, cred că vroiai celebritate, nu doar de Crăciun, ci una zilnică, zilnica Luni, Dana, Lunea noastră zilnică, deși, știi, era greu atunci să fii celebră la 19 ani. Tu tânără, frumoasă, să spun așa, deși, a greu să treci de la Chopin la Bad Bloys Blue,  Pretty young girl of my mind, How I wish you to be mine, Girl you're no child anymore 
Pretty young girl of my mind, eh, eu, doar tânăr. Niciunul din noi, celebrii. Poate, zic acum, o celebritate contorsionată, absconsă, o celebritate fără de ea. 
Celebritate de seralistă, celebrele mâini catifelate încă, nebătătorite, deloc aspre, nemuncite, dar, totuși aspre, ce îți caută sânii, cele două vietăți încă ferme, oarecum ascunse sub cămașa aia a ta înflorată, flori mici, petale, vârtejuri amețitoare de alb, galben și un roșu pal, cămașa ta, celebră, așa cum erau  fermoarele acele célèbre fermoare ce se deschideau în mare viteză. Mâinile, acele mâini, de fapt, degetele care îți palpau sexul, sexul tău trandafiriu, celebrul, celebrul fum de țigări proaste și ieftine. Dar, dar ce altceva se fumează în WC-ul unui liceu cu clase de seral la chimie industrială.
Faimoasele toalete, wc-uri din liceele de provincie, din toate liceele, gările și autogările, din toate crâșmele, din toate bodegile pline de țărani veniți la oraș și de navetiști, trec rânduri-rânduri muncitorii, treceau, cândva, bodegile aflate mereu, dar mereu la capătul unui hol întunecat și, în care, indifferent de anotimp, vară, toamnă, primăvara sau iarnă, mereu, mereu același miros, mirosul urinii, a pișatului amestecat cu miros de fleică arsă, carne arsă, uitată pe grătarul încins: mici și bere, mirosul de ammoniac amestecat cu clor, sufocant, irritant, insinuant. Se insinua în toate hainele, în uniforma mea verde, urâtă, ponosită, în părul meu scurt, aspru, o perie, un fel de perie de curățat closete. Simțeam gustul acelui miros, pe buze, pe limbă, pe limba cu care îți căutam sexul. De atâtea ori, de foarte multe ori.
Pentru mine erai o celebritate: tânără, frumoasă și  de doar 19 ani. Între acei pereți coșcoviți, plini de igrasie, mucegaiul ca niște uriașe pânze de paianjeni, pereții aceia cu veșnica lor zugrăveală verde, acel verde tern, mort, mort de tot, cu apa ce picura, mereu, mereu din țevile ruginite, înfundate, între acei pereți, spațiul acela limitat unde fumul de țigări, Carpați, Snagov, Dacia, se combină cu celelalte fumuri, cel de la Combinat și mirosul aspru de urină, peste care se vor aduna, ca la comandă, acela oftaturi, incnituri, jumătăți de cuvinte și respirația sacadată.. Pe urmă, celebrele déjà fermoare trase repede, pe repede înainte, nasturii încheiați. Mirosul de ammoniac și clor devine apăsător, și copularea devine apăsătoare, sexul, da, sexul, devenea cumva, așa cumva neînțeles, deși, deja, Calvin Klein vânduse în SUA primii chiloți care au pus pe jar gay-ii acoperiți și descoperiți, că, la gay nu e ca la securiști, deși, cine se gândea într-un wc de liceu industrial la Calvin Klein și la gay. Tu băiatule, da, tu, puteai spune mândru în sinea ta că ”i-ai pus-o”, așa mai pe apucate, doi iepuri, un iepure cu iepuroaica lui, jumate masturbare, jumate sex. 
El iese primul, tu mai rămâi. Îi spui că ai o nevoie. Mda, fată, Doamne câte nevoi avem în viețile noastre de viermi, viermi, albi și flămânzi, înfometați, lăcomind mereu la bucățica celuilalt, la sexul celuilalt.
Tu, tu, te așezi încet pe wc, pe marginea vasului gol, colacul e mizerabil, asta după ce te speli, așa, cumva, pe sărite. Îți aprinzi o țigară, încă o țigară, privești jarul, după care sufli fumul pe ușa aceia murdară, cu vopseaua sărită și, pe care stau scrise toate porcăriile din lumea asta. 
Deodată, uite, așa brusc, precum încălzirea climei, sau o grindină vara, când te sufocă căldura, vezi scris ceva: Alin o iubește pe Mihaela. Un fel de Ana are mere, ceva mai sexi. Tușești, tușești serios, pari să te fii înecat, sufocat cu spermă, cu salivă, cu aerul tras fals, cu fumul, cu ceva, cu de toate. Hm, vezi, de fapt pe ușă scrie că un anume Alin o fute pe Mihaela, Ella, cu doi de l, din clasa a XI-a sau a XII-a, ce mai contează, acum. Suflii victorioasă fumul spre tavanul murdar, murder, crime: știi atât de bine că Alin nu poate să îi facă nimic acelei Mihaele, sau oricărei Mihaele. E ca în Abecedar:  Alin e un brotac verde. El nu poate decât să orăcăie. Cât de fericit trebuie să fie Alin! Ți-am mai spus eu undeva, cândva: soldații sunt doar soldați, niciodată ai inimilor pirați. 
Da, da, îți spui în gând, îi voi spune. Îi voi spune că îl iubesc, pentru că îl iubesc, chiar îl iubesc! Chiar așa? Îi voi scrie că îl iubesc, da, da, îi voi scrie, îi voi spune la telefon, poate, chiar așa, cumva ne vom vedea, față în față. Până atunci însă, mda, până atunci, te uiți, te uiți la fumul albastru ce se ridică spre tavan, mai tragi unul și încă unul și te uiți, cu oarecare curiozitate la stalactitele alea ce parcă cresc din tavanul murdar și plin de igrasie. ”Motoretele” celor dintr-a noua, ăia de la zi, ce fac practică și la combinat și fumează în timpul orelor de tehnologie exact în wc-ul fetelor. Aspru și amar e mirosul acela de țigări proaste și ieftine, combinația aia letală dintre fumul acela greu și amoniacul de la Combinat, și sulful, suspensia aceia galbenă ce vine odată cu ploile peste oraș. Se plictisesc puștanii, fac motorete! Mai bine, nu e mai bine, Dana, așa cum stai tu acolo, să te întrebi cum naiba fac ăia stalactitele, că parcă așa le spune la structurile alea de rocă, structuri spectaculoase ce zici că, izbucnesc ca niște muguri de piatră din tavanul unei peșteri. Doar că, la alea de cresc în peșteri, le trebuie mii de ani, la astea ce se văd pe tavan, câteva minute. Mai bine, mai bine te întrebi cum se fac porcăriile ce se văd sus, sus pe tavan, decât ce mai face Alin, bietul de el, dragul de el, oare ce-o mai fi făcând, mai ales că astăzi, astăzi, marți orele la seral sunt multe și grele: doar mate, fizică și chimie, multă chimie, că de aia e liceul de chimie industrială, iar azi e și o teză de dat, la chimie organică:  Izomeria compuşilor organici