Dacă e Marți … Neguţătorii de păsări – Morţi sunt aricii, ca nişte leproşi încarcă trenurile foamei

L-au prins: la punctul de frontieră ungaro-român Nagylak, a fost capturat un camion condus de un şofer român în care se aflau peste 11.000 de cadavre de păsări protejate, vânate ilegal în România, a căror valoare ideală a fost apreciată de vameşii maghiari la 100 de milioane de forinţi (325.000 de euro). Captura conţinea 8.300 de privighetori cât şi codobaturi, mierle, presuri, sticleţi şi alte păsări sălbatice protejate prin lege. Pe şoseaua naţională 43 a fost interceptată o maşină condusă de un cetăţean român care transporta, într-o geantă frigorifică, 385 de specii protejate, printre care privighetori, mierle, becaţe, presuri, măcălendri, sfrâncioci, piţigoi, cânepari, cinteze şi altele. În dreptul localităţii Muraszemenye din sudul Ungariei, poliţiştii au arestat un cetăţean italian în al cărui portbagaj au fost descoperite 230 de păsări vânate ilegal în România. Transportul conţinea 218 privighetori, cât şi un număr mai mic de prepeliţe, codobaturi şi grauri.
Tot scriu ziarele, tot scriu...
Ha, ce de poveşti, multe poveşti despre vânătorii de îngeri... Dar, să revenim la cârtiţele noastre. La o singură cârtiţă, la ea, la Dana. Nu sunt deloc în formă, într-o anumită formă prin care să te fac să îţi aminteşti. Să îţi aminteşti de mine uneori, da, uneori, ca şi cum trecutul ar fi o fericire venită din mâl, una care te împroaşcă.
Apă şi noroi. Gustul limbilor de mierle înăbuşite în abur fierbinte. Apă şi noroi. De obicei, trecutul are gust de lut. Lut de noiembrie. Ana, mă gândesc la tine, la viaţa şi moartea ta, a mea a tuturor celor pe care îi cunoaştem. Auzi, auzi cum cântă privighetorile, zgâlţâie pământul, lutul din vârful acestui deal. Mici insule de iarbă şi fără gust, mărăcini ce momesc sufletul şi lutul galben-maroniu.
Lutul de noiembrie îşi schimbă culorile. Curge din gri, precum cerul buhăit la est şi decedat în aspre culori.
Negru şi alb, gri, cenuşiu cerul, cenuşie şi aspră luna noiembrie. Când gătesc, cânt, tot cânt: Addio, del passato bei sogni ridenti,/ Le rose del volto gia sono pallenti;/ L'amore d'Alfredo perfino mi manca,/ Conforto, sostegno dell' anima stanca./ Conforto! Sostegno! Ah, della traviata sorridi al desio;/ A lei, deh, perdona; tu accoglila, o Dio!/ Ah! Tutto, tutto fini. Or tutto, tutto fini!/ Le gioie, i dolori tra poco avran fine,/ La tomba ai mortali di tutto e confine!/ Non lagrima o fiore avra la mia fossa./ Non croce col nome che copra quest'ossa!/ Non croce, non fiore, Ah, della traviata sorridi al desio;/ A lei, deh, perdona; tu accoglila, o Dio!/ Ah! Tutto, tutto fini. Or tutto, tutto fini!

Vezi, draga mea, ar fi trebuit să vorbim în fiecare zi, de tine, de mine, de tine, era mai bine aşa, asta, asta pentru a te cunoaşte. Ştii, fată, eu nu aveam nevoie să te cunosc. Eu te iubeam şi credeam şi speram că voi avea timp să te cunosc. Ştii, nu cred că ştii gustul lutului de noiembrie. De când ne-am cunoscut şi până ne-am despărţit m-am simţit neajutorat, iar, de când ai plecat, m-am simţit umilit.
De atunci am început să vânez păsări. Pentru creierul lor pe care îl găteam cu petale de trandafiri sau mâncăruri dulci din ochi de mierle şi înmuiate în nelipsitul garum.
Garum, sosul gătit din măruntaie de cârtiță, măruntaie macerate în sare şi pe care le ţin în vase de lut acoperite complet timp de câteva săptămâni.
Umilit, prost, cine ştie, dar cu siguranţă umilit. Umilit pentru că voiam să mă umilesc pentru a rămâne lângă mine, indiferent de ceea ce mi-ai fi cerut să fac. Aş fi stat în ploaie în faţa uşii tale, a porţii tale, a vieţii şi, mai pe urmă, a morţii tale. Cică fiecare e cu moartea lui, pentru că, de obicei, noi, bărbaţii, mergem singuri la întâlnirea cu ultima Doamnă din viaţa noastră. Mă întreb, la cât de rele şi de bârfitoare sunt femeile, cum dracu faceţi de vă înţelegeţi cu Ea?
Tu, o Doamnă, aia, o altă Doamnă, dau oricât să fiu acolo în momentul când vă veţi gratula reciproc. Sau nu?

Ai spus atâtea „nu”-uri la ultima noastră întâlnire, încât am crezut că întreaga lume nu mai are nevoie de mine, pentru că, vezi, întreaga lume a mea erai tu. Asemeni unui soare gol s-au rostogolit acele „nu”-uri peste mine, peste lumea care credeam că e a noastră. Nu ştiam de Apocalipsă, dar, pentru mine, atunci a venit sfârşitul lumii: Countdown to extinction – All are gone, all but one. No contest, nowhere to run. No more left, only one. This is it, this is the Countdown to Extinction.
Gustul, gustul de lut, lutul din acest deal sterp miroase a guano. Gustul sângelui şi al nopţii eterne, acest lut de noiembrie. Ana, eu zic că şi Moartea are picioare de lut. Picioare de lut şi aripi de ceară.
Fugi, Ana, fugi, dar nu am înţeles niciodată de ce a trebuit să fugi, eu, eu oricum nu aveam de ce să fug după tine. Eu, eu voiam să mă umilesc, să mă târăsc precum un vierme la picioarele tale, să te implor să nu pleci. Voiam să plâng, să te rog să mă ierţi că fiinţa mea de lut e dependentă de inima ta de ceară.
Ceară şi lut. Pământ şi apă. Sânge şi spermă. In to the Flesh, Pink Floyd... Cu siguranţă nu e pentru tine, nu ai înţelege nimic din The Wall, iar Shine on you crazy diamond nu prea merge ascultat din fugă. Poate, poate Comfortably numb, deşi nu e nici doină şi nici o luntre care se leagănă pe uscat acolo unde creşte muşeţelul.
Întotdeauna, dar absolut întotdeauna, după o decizie grea, complicată prin natura ei, prin natura lucrurilor, faci, de obicei, o fixaţie. Unii fac asupra stării de prostaţie, alţii asupra unei flori sau a unei albine, iar alţii asupra celebrei deja The Day After – Ziua de după. Habar nu ai cum e!!!
Ziua de după e un fel de vineri 13, dar, vorbind serios, ştii, nu prea poţi glumi cu Ea, cu the day after. Habar nu ai cât de rău doare fiecare secundă: una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă şi zece. Zece secunde pentru zece mii de ani şi, tot aşa, o viaţă ca pentru o moarte întreagă.
The Day after... În ziua de după eşti asemeni unei cârtiţe, obişnuită în hrubele ei, acolo, acolo unde sapă galerii în lutul de noiembrie. In to the Pit, Rob Halford: Bear witness to treason,/ Abeyance they cower/ Compulsion of liars,/ Addicted to power,/ Into the pit.../ Into the pit.
Ziua de după e, dacă vrei, un fel de ziua cârtiţei: eşti orb, mut şi surd de durere, de prea multă durere şi constaţi că nu ai unde să fugi. E dimineaţa aceea fără miracol. Atunci, în acea dimineaţă, m-am simţit violat. M-ai smuls din colivia mea şi m-ai violat. Un fel de Jack the Ripper, The Ripper: Any back alley street,/ Is where we'll probably meet,/ Underneath a gas lamp,/ Where the air's cold and damp,/ I'm a nasty surprise,/ I'm a devil in disguise,/ I'm a footstep at night/ I'm a scream of the fright,/ All hear my warning,/ Never turn your back,/ On the ripper... the ripper... the ripper.
Mda, poate exagerez un pic, fată, dar nu ştii gustul cafelei în dimineaţa zilei de după, ziua în care nu ai mai fost nicăieri. Cafeaua, vodca ieftină, incoloră, cu miros de guano, de împuţită melasă, orz aprins, ţigara, fumul ei apăsător, o ceaţă ce-ţi violează plămânii ce se vor necroza, alungând afară flegma groasă şi neagră ca pământul pentru morţi, morţii mamii ei de viaţă!
Ziua în care nu ai mai fost nicăieri, nici în casă, nici afară, nici în staţia de autobuz, nici măcar în trenul care mai mult curgea pe şine decât mergea.
Nici măcar umbră, nici măcar lumină, nici măcar lut. Puţin lut de noiembrie. Puţin, doar încă puţin de-ai mai fi stat, nu aş fi ajuns din pasăre o cârtiţă.
Fugi, Dana, fugi, în timp ce eu mă voi aşeza la marginea drumului, dar nu la picnic, ci la autostop, aşteptând Moartea. Aşa, încet, îmi voi aduce sicriul din lemn de brad, cel mai ieftin sicriu, ieftin ca o sticlă de Cico. Perna vreau să fie tare ca piatra, după care mă voi aşeza între scânduri, aşteptând fiinţa ta de lut, pe acel cineva, pe ucigaşul de cârtiţe.
Îmi aduc aminte cât de tulbure era uneori apa Târnavei, de podul acela de fier, deşi, când eram mici, la grădiniţă, cântecelul vorbea despre un pod de piatră: Podul de piatră s-a dărâmat,/ A venit apa şi l-a luat,/ V-om face altul pe râu în jos,/ Altul mai trainic şi mai frumos.
De ce, de ce oare ar avea nevoie de un pod mai trainic şi mai frumos apa aceea ca leşia, mai tulbure ca sufletul tău?
În Noaptea de După nici cârtiţa nu a mai venit, ghearele ei nu au mai săpat, galerie după galerie, în căutarea pământului de după casă.
Ce bine e să fii cârtiţă!!! E oarbă şi nu vede oasele celor morţi când sapă galerii printre morminte, prin cimitire, printr-un cimitir. Unul sau mai multe, are vreo importanţă?
Hai, zi şi tu ceva, spune, nu te bucuri pentru cârtiţă? Nu vede, nu aude, dar se spune că are un miros ieşit din comun. Unii susţin că ar mirosi sufletele morţilor.
Vino, vino să trăim până după miezul nopţii, iată, two minutes to midnight... Vino, vino, draga mea, să vedem cum cârtiţa deosebeşte pe cei morţi de cei vii...
... Morţi sunt aricii, ca nişte leproşi încarcă trenurile foamei.
Ca un ciumat am sunat la uşa ta, iar când te-ai uitat pe vizor, mi-am scos ochii. Morţi sunt aricii, iepe bolunde nechează peste lună, mi-am scos ochii şi i-am trimis la post-restant. Peste drum, vecinul bate cuie în mâna care te-a mângâiat, din unghiile despicate, despicate ca două bucăţi de cer, cresc alge, puturoase alge, mereu verzi, mereu aştept bătaia cuiului. Ai luat ochii şi i-ai târât prin făină, prin pesmet făcut din bucăţi de pâine ucisă, circumscrisă. Mi-ai tras cu ochiul, iar retina ta a curs peste sârmele soneriei, iar picăturile le-am lins de pe umbra sânilor tăi. Ai ciugulit din ochii pané, ai ciugulit, vorbind cu Ioan şi Petru, cu Marcu şi Toma despre scara ce merge în cer. Ai strigat, după asfințit, ai strigat că dăruieşti Cerului ochii făcuţi pané. Orb am sunat la uşa ta, iar aricii mi-au dăruit bastonul alb...
... Atât de tulbure e ziua de după, mai ales că peste ea se aşază zăpada mirosind a sulf, dioxid de sulf, dar eu nu am făcut la chimie industrială. Mai devastatoare ca invazia hunilor a năvălit dimineaţa aceea peste mine, iar eu, bietul mort-viu, nu ştiam ce am de făcut cu durerea.
Surd şi mut, nu ştiam unde să o pun, să o aşez. Pur şi simplu nu ştiam ce am de făcut. De unde să fi ştiut, de unde să fi avut gustul de zinc al morţii, al alcoolului etilic, pentru că spirtul sanitar îl filtram prin pâine. Prin pâine îl filtram. De unde să fi ştiut că durerea nu se filtrează? Că durerea are regulile ei, legea ei, doar cârtiţele îi simt mirosul. Mirosul morţii lente! Pe urmă, he, he, he, descompunerea, putrefacţia, de aia durerea e surdă şi mută, ca şi cârtiţa, de altfel.
Plecarea ta m-a sedat, un fel de traumatism cranio-cerebral, poate o mică comoţie cerebrală, iar urmele paşilor tăi, ce se întindeau pe aleea ce duce la gară, miroseau a fortral, a mescalină, a LSD, Lucy, your ski it is so wonder. Nu simţeam nimic, doar auzeam, auzeam cum se strânge carnea pe mine: zgârciuri şi tendoane, copite, amintiri răscolite cu forcepsul.
Neputincios şi neputincioasă, încă sedaţi de urmele paşilor tăi, de umbra ta mică, eu şi durerea ne-am tăiat venele. Aş avea nevoie de un garou, poate de o batistuţă, hm, cântecelul acela, mai ţii minte cântecelul: Mi-am pierdut o batistuţă, mă bate mămica, cine poate să mi-o deie, îi sărut guriţa. Batista-i parfumată, se află la o fată, la fata cea frumoasă, pe care o iubesc. Glasurile se estompează, parcă s-a demagnetizat banda de magnetofon Mayak. Îngroşate, îngroşate vocile se târăsc ca nişte melci, urme vâscoase lasă în urmă, dar banda s-a terminat, iar ultimii centimetri se zbat pe rolă, asemeni aripilor unor păsări mici, violate şi ucise lângă colivie.
Te-am strigat, te-am tot strigat. Ai privit doar o singură dată înapoi, o singură dată, iar uitătura ta de leoaică flămândă mi-a îngheţat sufletul. Abia atunci, abia atunci mi-am dat seama cu adevărat că ai plecat, dar nu ca o Doamnă, ci aproape ca o hoaţă. Ţi-am surprins şi înţeles privirea aceea vicleană, rece, fără acoperiş deasupra capului. Am ştiut că îmi sunase ceasul, că lutul începea să mă acopere, aşa, puţin câte puţin.
Miroseam deja a cârtiţă.

O singură dată ai privit înapoi, o singură dată. Pe urmă, ceva ascuţit, ceva ca vârful unui stilet mi-a străpuns pieptul: o dată, de două ori, de trei ori, de patru, de cinci, de şase, de şapte, în vreme ce durerea devenea insuportabilă, violentă, o taină nespusă, pe care o descoperi, încet, încet. E ca o durere de măsea, lăuntrică, neînchipuit de adâncă, o simţi cu fiecare fibră a fiinţei tale, o născocire a demonilor ce vor să intre pe furiş în Paradis. O suferinţă voită poate, o pregătire idolatră a vieţii de apoi, e ca şi cum îl urci pe Dumnezeu pe un gard, după care îl dai jos, un fel de trăieşte ascuns ca să poţi trăi pentru tine.
Au început a curge din cerul de culoarea turbei picături, picături de plumb topit. Fugi, fată, fugi sau mai bine loveşte-mă cu ceva tare şi ascuţit, un bisturiu pentru incizii ar fi cel mai indicat.
Acum, acum cânt şi gătesc inimile mici şi multe, limbile şi celelalte resturi – Mai ţii tu minte, Doamnă,/ Era târziu şi era toamnă...
... Lovitura m-a îndoit, aşa cum se îndoaie şi, mai pe urmă, se topeşte metalul, o bară de metal sub căldură, sub sudură. Lovitura m-a răvăşit, efect de uragan. De data asta, o sabie de cruciat îmi străpungea măruntaiele, uriaşă, tăioasă şi ascuţită: de la un anumit punct al ei, suferinţa devine personală. Atunci, dragul meu prieten, şi cu moartea se întâmplă la fel, altfel cum aş putea atârna atât de frumos la capătul ăsta de funie? Nu ştiu cum ajung la ea, dar există cârtiţe care rod funii şi păsări care nu pot să facă aceasta. Atârn atât de frumos, încât ai putea crede că am să-mi iau zborul, zborul unei păsări care şi-a pierdut capul-compas. Îmi dau lacrimile de la toată zbaterea asta, de la tot zborul ăsta.
Uite, uite, draga mea, cârtița, cum sapă ea galerii şi cum miroase sufletele morţilor. Uite şi tu, draga mea dragă, cum ea, sărăcuţa de cârtiţă, mă miroase şi pe mine...
... Istovit, mă ridic încet de lângă fântâna cântătoare, iar când privesc în tolba vânătorească, păsărelele sunt moarte, toate, şi cintezoii, şi sticleţii şi mierlele cele negre. Jalnic negustor de păsări, jalnic strigă şi oamenii, mai ales atunci când le aşez pe marginea fântânii pentru a le căuta inimile şi ochii, limbile. Ultima cină a Domnului fug să o pregătesc. Fug, mai pe urmă zbor, zbor asemeni unei păsări care şi-a pierdut capul-compas.