„Nu frumuseţea ne face să iubim, ci iubirea ne face să vedem frumuseţea.” 

– Lev Tolstoi

Vlad nu se vindeca. Trecuseră deja trei ani. 
Nu mai putea suporta nici penthouse-ul elegant din buricul târgului, nici zgomotul străzii și nimic din ce îi amintea de trecut. 

Începuse să colinde orașul în căutarea unui loc liniștit, ascuns de lume, unde să se mute. Așa s-a îndrăgostit de o căsuță cochetă, nu mare, cu o curte cu multă verdeață, pe o străduță liniștită de la marginea orașului. Revenise de câteva ori la ea tot căutând, de parcă îl chema. 

"Poate îi mai trece și lui Argus tristețea", își zicea. 

Argus era un câine lup, frumos, deștept și cuminte care suferea de tristețe. Sau, cel puțin, așa bănuia Vlad. 
Oricum, spera că locul ăsta să schimbe ceva. 
Nici nu mai ținea minte de când nu a mai râs. 
Era tot timpul morocănos și ursuz, se retrăsese atât de adânc în durerea lui încât până și prietenii începuseră să-l evite. Iar subalternii lui se temeau de el, era mereu nemulțumit de orice, oricât, și oricum făceau. 
Se concentrase pe muncă în speranța că, în timp, asta îl va vindeca. 
Era singurul lucru bun din anii ăștia, afacerea lui crescuse peste așteptări. 

Da, trebuia să facă ceva, nici el nu se mai suporta pe sine..Până una alta, pentru început, își dorea liniște. 

Vlad s-a mutat în căsuța lui într-o dimineață de sâmbătă caldă de vară. 
Nu adusese mare lucru din vechiul apartament, toate lucrurile îi aminteau de Ilona, cumpărase totul nou. Oricum, căsuța era mult mai puțin încăpătoare decât penthouse-ul lui. 

S-a așezat pe terasă și a desfăcut o bere. Îl privea, cumva mulțumit, pe Argus care mirosea fiecare centimetru pătrat al curții. Își întoarse privirea către gardul viu care îl despărțea de casa vecină și văzu o cărare care trecea prin el. 

"Mă rog, asta va dispărea în curând",  își zise, când prin gard își făcu apariția o femeie îmbrăcată cu niște pantaloni scurți înfloraţi, largi, incredibil de caraghioși, un tricou lălâu de culoare, cândva, verde și încălțată cu șlapi roz cu floricele albastre.

"Dumnezeule, zise Vlad, femeia asta nu are nicio treabă cu lumea."

Stela nu era nici pe departe o femeie frumoasă. 
Pe fața ei totul era la locul potrivit, doar că nu avea chipul acela care să te facă să uiți să respiri. Iar corpul nu era nici el unul care să atragă priviri hulpave. 
Dar Stela nu mai avea de mult gânduri care să o facă să se simtă diferit față de o femeie frumoasă. 

Fusese îndrăgostită până peste urechi, demult, în timpul studenției, și credea că este fericită. Locuiau cu chirie într-o garsonieră modestă, ei îi părea un palat, și nu-și putea imagina că fericirea ei nu va fi veșnică. Într-o seară a ajuns acasă mai devreme decât de obicei și și-a găsit iubitul în pat cu o altă femeie. 
Nu a țipat, nu a făcut scandal, a plecat pur și simplu. S-a mutat aici, în casă bunicilor si a rămas. Nimeni, niciodată nu o văzuse tristă din acel moment. 

Era învățătoare la școala din cartier, a ales așa din dragoste pentru copii, putea fi în fiecare zi mai multe ore cu ei. Pentru ea, să fii "curat", prețuia mai mult decât să fii frumos. Renunțase de ani buni să mai aștepte marea iubire și în niciun caz nu avea complexe din cauza singurătății. 
De fapt, nu era singură niciodată. Toți vecinii o iubeau, avea prieteni minunați, copiii o adorau, pe unii dintre ei îi meditase la limba română până au terminat liceul. 
Și nu pentru că ar fi fost ea mai bună decât alții, ci pentru că avea un har, știa exact unde este punctul slab al fiecărui copil. 
Fusese pasionată de literatură de mică, citise toate cărțile din biblioteca școlii, apoi a început să și le cumpere pe ale ei, multe, că îi umpluseră casa. 
Se despărțea greu de cărți, dar donase o parte din ele bibliotecii scolii. 

Stela era bună de pus pe rană, blândă, înțelegătoare, nu era supărată niciodată, zâmbea tot timpul, bineînțeles că nu era mai frumoasă când zâmbea, dar zâmbetul ei te făcea să uiți că oamenii pot fi răi.

- Bună ziua, eu sunt Stela, vecina de peste gard, zise arătarea, zâmbind cu toți dinții, 
"Măcar are dinții frumoși", își zise Vlad. 
- Am adus niște plăcinte și gogoși, de bun venit.
Și puse tava acoperită cu un șervet pe masă, lângă Vlad. 

" Era fix ce-mi doream, se gândi Vlad, o vecină care să-mi aducă plăcinte." 
Dar nu apucă să zică nimic.

- Aici au locuit înainte doi bătrânei, îi mai ajutam cu una-alta, ne-am înțeles foarte bine, erau niște oameni deosebiți; de aceea este cărarea prin gardul viu. Am s-o acopăr cât de curãnd, nu vreau să deranjez pe nimeni. 
Vai, ce câine frumos! 
Și Argus sări cu labele din față pe umerii Stelei, dând fericit din coadă. 

Vlad îl chemă scurt, vizibil iritat de afecțiunea pe care i-o arătase Stelei, apoi își aminti că erau luni bune de când nu-l văzuse fericit. 

- Mulțumesc, pentru plăcinte, îngăimă, sperând că o va face să plece.

- Cu multă plăcere. 
Să vă bucurați de căsuța asta, este un loc special. 
La revedere! 

Și Stela plecă la fel de repede cum a venit. 
Iar Argus a urmat-o. 
- Cu siguranță am să astup cărarea asta chiar azi, zise Vlad în urma lor. 

Stela avea doi câini și trei pisici, culeși de pe drumuri, care l-au primit pe Argus de parcă ar fi fost al lor dintotdeauna.

- Vai, Stela, te-ai întâlnit vecinul cel nou? Cum e? a întrebat Elena, vecina de peste drum care a venit, chipurile, să-i aducă zahărul de i-l împrumutase deunăzi.

Nimic nu scăpa neobservat pe strada lor. 

- Am auzit, continuă Elena, că este foarte bogat și că a fost însurat cu o balerină de o frumusețe rară care l-a părăsit pentru șoferul lui, tânăr și frumos, ceva sportiv, dar care a suferit un accident și nu a mai putut continua sportul de-l făcea. Zice lumea că nici acum nu și-a revenit după ce l-a părăsit balerina, a iubit-o foarte mult.  
De, ce să-i faci, viața asta este o javră.
- Toți am trecut prin din astea, Elena, a spus Stela,
și Elena a schimbat rapid subiectul. 

Divorțase și ea de un bărbat bețiv care îi mâncase zilele și acum trăia cu unul bun, dar aproape orb în urma unui accident de muncă.

- Vii deseară să jucăm canastă? Vin și Păunii. 

Așa îi chema  Păun, și erau cei mai buni și sufletiști oameni pe care îi cunoscuse Stela. 

- După șapte numai, că am ceva treabă întâi, răspunse Stela.

N-o plăcea neapărat pe Elena, era băgăcioasă și bârfitoare, dar Stela lua oamenii așa cum sunt, nu îi judeca și în niciun caz nu avea de gând să își strice ziua cu nimicuri.

Pe la prânz, Vlad s-a întors de la cumpărături; cumpărase și câțiva butaşi de gard viu și se pregătea să astupe cărarea, "până una alta" își zise, apoi va găsi el o soluție să nu se trezească pe ne-pusă masă cu vecina în curtea lui. 
Doar că Stela plantase deja gard viu în spațiul gol și închise cărarea în lipsa lui.

- Interesant, spuse Vlad.  Sigur l-a scos din altă parte doar ca să îl pună aici, nu cred că l-a cumpărat ea azi, bombăni supărat că îi stricase plăcerea.
Îl strigă pe Argus și nu mică îi fu mirarea când îl văzu sărind peste gardul viu, venind din curtea Stelei.

- Bun, am să le găsesc un loc și ăstora și se învârti prin curte cu butașii în mână până găsi un loc lângă poartă unde se potriveau. 
Îl apucă seara plantându-i, era prima oară în viața lui când o făcea și, cumva, parcă se simțea mai bine. Din când în când se uita peste gardul viu, dar nu văzu nicio mișcare. 
Îl strigă pe Argus care a apărut din nou din curtea Stelei și se duse la culcare.

Și pentru prima oară în ultimii trei ani a dormit neîntors toată noaptea. 

Dimineață, Vlad făcu un ibric mare de cafea, îl învățase un turc cum se face o cafea bună la ibric, îl puse alături de două căni pe tava adusă de Stela și porni spre curtea ei. 
" Se cuvine să fiu civilizat,"  își spuse și înjură cu năduf cărarea astupată în timp ce se chinuia să treacă prin gardul viu cu tava în mână. Privi plin de invidie cum Argus sări peste gardul viu, fără să-l atingă măcar. 
- Mda, cred că am să fac cărarea la loc. 

Stela tocmai ieșea din casă în pijama și cu o cană mare de cafea în mână. Nu se obosise nici măcar să se pieptene. 
" Doamne, fata asta n-are nicio treabă cu lumea," își zise. 

- Bună dimineața! 
Vă invit la o cafea specială la ibric. Poate așa repar felul în care m-am purtat ieri. A, și am văzut că ați astupat cărarea. Rău ați făcut, abia am putut trece prin gardul viu cu tava în mână. Și a râs zgomotos, mirându-se și el să se audă râzând. 

Ea a zâmbit. 
- Bună dimineața!, și puse cana ei deoparte, pe pervaz, să facă loc tăvii.
Eu zic să ne tutuim, dacă tot bem o cafea împreună. Eu sunt Stela.

- Vlad, zise el și prinse mâna ei întinsă spre el.

- Văd că Argus se simte ca acasă. Bietul de el, a fost tare trist în ultima vreme. De fapt, eu am fost vinovat, nu putea fi altfel lângă un om trist și posac ca mine. 

Stela s-a ridicat brusc și a intrat în casă, apoi a revenit cu gogoși și plăcinte. 
Tot în pijama și tot nepieptănată.
" Da, nu are nicio treabă cu lumea asta" își zise Vlad din nou.

Au mâncat plăcinte, au vorbit despre nimicuri, despre câini, despre grădină. Au mai băut o cafea, făcută de Stela de data aceasta, ocazie cu care îmbrăcase si pantalonii scurți înfloraţi, largi și caraghioși, asortați de data aceasta cu un tricou galben lămâie.

- Mă gândeam să fac un grătar astăzi. Ce zici? Vrei sa iei masă cu mine?  
Și râse din nou.
- Îl putem face la mine, a spus Stela, asta aveam de gând să fac si eu, am pregătit totul de ieri; mai vin niște prieteni; te cunoști și tu cu lumea. 

Vlad aduse carnea pe care o cumpărase, Stela o puse la macerat lângă a ei, au curățat legume, au râs. 

Au apărut și Păunii, Ada și Adi, doi tineri veseli și plini de viață. 
Oamenii ăștia trei nu aveau nimic în comun cu lumea din care venea el și totuși Vlad simțea că îi cunoaște de o viață. 

Se făcuse după amiază și nici nu a simțit cum a trecut timpul. 

Stela își pusese pe vârfurile degetelor capetele conurilor rămase din ambalajele cornetelor de înghețată pe care le mâncaseră la desert și își admira zâmbind degetele cu "unghiile" acelea caraghioase care se asortau perfect cu pantalonii ei înfloraţi. 

" Doamne, chiar nu are nicio treabă cu lumea asta," își zise Vlad și abia se putu abține să nu o îmbrățișeze. 

Când au plecat Păunii era deja seară.

- Te ajut să strângi toate astea. 

- Vlad, poate esti obosit. Mă descurc singură.
- Este plăcerea mea. 

Apoi au băut vin pe terasa Stelei, era liniște, cerul era plin de stele, mirosea a iasomie, câinii și pisicile se cuibăriseră la picioarele lor, se auzeau greierii cântând.
Și Vlad nu se dădea dus.

- Mulțumesc pentru ziua asta, nu ști cât de mult a însemnat pentru mine. 
- Mă bucur că ai simțit așa. Noapte bună, Vlad!
- Noapte bună, Stela!

Și pentru a doua oară în ultimii trei ani Vlad a dormit neîntors toată noaptea.

A doua zi, în timpul întâlnirii cu subalternii, un ritual de luni dimineața, se pomeni gândindu-se la Stela și zâmbi gândului.
Subalternii îl priveau șocați. Nimic nu mai amintea de omul ursuz, încruntat și morocănos care fusese vineri. A făcut chiar și glume, ba chiar i-a așteptat cu cafea și gogoși pe care le cumpărase de dimineață de la patiseria din colț. 

Pentru prima oară în ultimii trei ani porni spre casă mai devreme, dădu drumul la muzică în mașină, cânta și le zâmbea colegilor de trafic care, dacă l-ar fi cunoscut, s-ar fi mirat că nu-i mai înjură.

Abia aștepta să ajungă acasă să scoată gardul viu care astupa cărarea dintre casele lor. 

- Ca să îi fie mai ușor lui Argus, zise de parcă l-ar fi întrebat cineva, și zâmbi. 

Cu Stela nu simțea nevoia să se prefacă întreg. 
Ea nu-i cerea nimic. Nu-l întreba despre trecut, nu-l compătimea, nu-l judeca. 
Îl lăsase să vină singur, cum vine o pasăre rănită pe pervaz când simte că e cald și bine în casă.