Dacă e Marți : Pasărea drogată – Suflete de praf și colivia din noi

Dacă e Marți : Pasărea drogată – Suflete de praf și colivia din noi

Viaţa mea, da, viaţa mea sigur ar fi putut începe altfel, ar fi putut arăta altfel. Nu a fost să fie aşa, nu a fost, aşa cum nu a fost să fie ca Germania lui Hitler să câştige războiul. Mda, nu a fost să fie, iar capătul liniei de tramvai, depoul, ultima staţie a venit ceva mai devreme. 
 
Nu a fost să fie aşa? De ce, de ce, bestie mică şi frumoasă, de ce ar fi fost aşa? Uite de ce: pentru că nu ne naştem unde vrem şi, nici într-un caz, egali. Dintotdeauna a existat o ultimă zi, o ultimă staţie. Pe urmă, pe urmă pentru unii iată, răsare soarele, pentru alţii nu mai răsare nimic şi nimeni.  
Deşi, hm, deşi când te naşti cu stigmatul Marii Umbre deasupra capului, într-un întuneric interior desăvârşit, puţin îţi mai pasă dacă mai răsare soarele.  
 
Pe Daniel l-am cunoscut la gimnaziu, în clasa a şaptea sau a opta, la un bairam. Atunci, atunci când am luat prima doză. De facto, nu a fost vorba chiar de o doză, doar un nenorocit de fum, ceva rezină pe acolo şi puţină amfetamină. Fumul l-am strâns bine în piept, iar boala se clocea deja acolo, aşa cum cucul cloceşte doar ouăle răului, ale Înaltului Veghetor, ouă pe care i le lasă la colţul Hadesului. Îmi amintesc atât de bine acel soare cald, soare ce se bălăcea în învolburatele ape ale cerului, un cer adâncit în nori zdrenţuroşi, alunecoşi, cleioşi, un fel de cheaguri de sânge întinse pe cadavrele unor îngeri violaţi.  
 
Jointul a fost beton, degeaba a încercat Dumnezeu să ne mai spună câte ceva. Nu îl mai auzea nimeni, iar în jurul nostru a început să miroasă a mort. E cumva vorba de acel miros ce îl simţi în secţiile de terapie intensivă, loc unde moartea se plimbă nestingherită. E locul unde aerul paralizează, se îmbracă cu hainele cernite ale tuturor zborurilor frânte.  
 
Am fumat din sticlă. Aşa se spunea atunci. La căsuţele din satul de vacanţă de la Costineşti se fuma din sticlă şi se îngurgita vodcă ieftină, împuţită, dar multă. Auzi, auzi nişte Rammstein: Ich Bin.  
 
Flegmă şi spermă.  
 
De obicei, învăţăm să le înghiţim pe amândouă. Un întreg ritual era fumatul ăsta din sticlă: de la alegerea firelor de haşiş, la găurirea sticlei cu un dorn de metal, până la alegerea unei melodii, poate 

Sex Pistols: God save de Queen, iar fumul, fumul acela dulceag nu-l poate uita nimeni: God save the Queen,/ The fascist regime,/ They made you a moron,/ Potential H-bomb,/ No future, no future,/ No future for you,/ No future, no future,/ No future for me.  
 
Mai bem o vodcă, tragem câteva fumuri: uite, uite, Hans, nişte gărgăriţe, sunt tot mai multe, nu, nu, sunt buburuze, mii de buburuze au invadat plaja. Daniel, Daniel, îl mai ţii minte pe Hans, neamţul de la Costineşti, ochii lui de culoarea ceţii au rămas închişi pentru totdeauna. Aşa îţi plăcea ţie, ca morţii noștri să-şi ţină ochii închişi: Osbourne şi Lita Ford – Close my eyes forever. Ce melodie tare: If I close my eyes forever,/ Will it all remain unchanged,/ If I close my eyes forever,/ Will it all remain the same.  

Unii au ascultat-o până au murit. Ştii bine cum au murit. 
 
Daniel a început să râdă!!! Un râs încă neinfectat de ură, dar rău şi rece ca un mormânt. Râdea continuu după ce la ora de religie i-a spus părintelui paroh Feher, un adevărat om, unul drept şi iubitor de Dumnezeu, că el, Daniel, a fost vomitat în această lume de cea mai întunecată umbră a întunericului şi a morţii. De însuşi Înalt Veghetorul. Atunci, atunci peste biata dimineaţă însorită au început a curge negre zăpezi.  
 
Mirosea a uree şi a trupuri descompuse, iar spusa lui Daniel a fost luată drept o macabră glumă a unui puşti ceva mai nonconformist. Toţi din clasă au râs, doar părintele Feher a clipit cât se poate de trist şi l-a privit pe Daniel cu teamă, cu o oarecare teamă, înghiţindu-şi cu greu cuvintele. Vedea şerpii cei negri care se încolăceau deja peste minţile noastre, peste vieţile noastre. 
 
Leviatanul sosise!  
  
 
 
Iubitul meu din Palestina: Oracolul 
 
 
Proorocul visa. Se făcea că un om pândea într-o pădure nechezatul cailor ieşiţi la umbra lunii. Pădurea murea încet, înghițită de nechezatul ce muşca din stele. Nici ziua, nici noaptea, nici timpul, nici moartea nu au mai rămas în lume. În Univers, milioane de fiinţe ascultau privind la stelele sparte în bucăţi de gheaţă, nechezatul unor cai. La un colţ de univers, într-un loc de ceaţă, un bătrânel cu părul şi barba albe adormi citind despre un hipodrom, unde toţi caii au fost împuşcaţi. A fost ultima noapte. Restul au devenit morminte acoperite de ierburi mărunte.  
 
Un prim început despre putinţa de-a fi oracol într-un parc oarecare. Anul 2090, luna martie. Era o zi bună pentru oracol. Au murit toţi câinii din parc. Răvăşiţi de prea multele cuvinte. Celor înscrişi la viaţă. Morţii beţi prin infern. 
 
Aşa glăsuia oracolul celor veniţi să îl asculte. Cel dintâi, Simon, zis Petru, şi Andrei, fratele lui; 
Iacov, fiul lui Zebedei, şi Ioan, fratele lui; Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacov, fiul lui Alfeu, şi Levi, zis şi Tadeu; Simon Cananitul şi Iuda Iscarioteanul, cel care a vândut pe Iisus. 
Le-a spus: Dragii mei, câinii nu mor. Citesc, citesc cu ochii injectaţi 
Greşelile noastre, de vieţuitori împuşcaţi, cu gloanţe de verb. Predicate de adjunctul celuilalt hingher, a fi, a avea, a aduce 
Întârziate monumente de mişcare, găsite în primăvara îngheţată 
Când împart daruri la copiii mari ai pământului. 
Vor muri 
Nişte câini vor muri. 
 
Oracolul mângâie un câine vorbind frunzelor, furnicilor şi vântului. 
Când vorbeşti singurătăţii, e bine să taci! 
 
Oracolul plânge. Lângă el, fluviul curge încet asemeni unei bătrâne venite la capitală. Îi mai trebuiau prinţului doar două măsuri de vers pentru a găsi în Univers partea lui Dumnezeu. 
 
Prinţule, zboară, iar aripile-ţi nu vor muri. 
Îmbrățișează crucea 
Umbrele celui care iubeşte şabloanele mocnesc, pustiind jarul 
Rămas din arderea crucii, de ce, de ce, femeie, priveşti interiorizată 
Ploaia de clipe ce-o aştepţi, ce-o aştepţi alături de zăcerea din muntele de sare, unde sculptori orbi desenau hărţi şi oceane de sentimente 
Arsa lor cenuşă se complexa în faţa negrului. 
Aşa a vorbit demonul Albert Oracolului, aşa a vorbit – Mi-am satisfăcut dorinţele zilnice 
Căutând în trupul tău aripa de soldat ucis, într-o vie unde struguri 
Dorm sub streşini, copaci tăiaţi răneau mieii de apă. Oamenii iubeau oameni, cuvântul faptă a devenit, doar se făcea, femeie, doar se făcea  
De când ai plecat, sunt medium. De două milenii sunt alchimist nebun  
Ce mănâncă păianjeni, mărunt orb, sacrificat pe-o cruce-ntoarsă, roasă 
De carii, de femeie, de homo diabolicus. Lacrimi stinse, străine, orbecăie prin oceanul fricii. De ei, de el, de fiinţa nebună, alături stau nişte pitici, nebuni şi însetaţi, exterminatori de suflete, de nefiinţe de cenuşă. Mă rog la ceasul de lut al zborului frânt, la mizeria nopţii tale. Nerăbdători mişună hormonii. 

---