Dacă e Marți sunt Povestiri din vechiul Imperiu- Lumina ce s-a stins în zori

Dacă e Marți sunt Povestiri din vechiul Imperiu- Lumina ce s-a stins în zori

Uneori există !!! Există probabile asfinţituri ce reuşesc să cadă blând peste sufletele noastre şi, să le legene în adieri primăvăratice.Acestea sunt acele asfinţituri ce sosesc fără a ne cauza durere şi lacrimi întru dispreţuirea zilei ce-a trecut peste noi. Poate acestea sunt mult căutatele clipe de fericire. Deoarece, în această lume unde Cel de Sus este obligat prin cuvinte ale unor oligofreni în sutană să deie iertarea şi ucigaşilor, şi viaţa este o clipă, de cele mai multe ori c-un amar gust, normală este căutarea fericirii totale.
EA? Ea nu prea îşi face drum pe la noi, EA... nu prea există ! Rămâne, totuşi, o prelungire a ei- primăvara din fiecare an. Dar, vă rog să mă credeţi că, în fiecare din noi dormitează o primăvară. Dacă am şti să ne regăsim cu EA, chiar în EA, probabil am prelungi momentele de fericire, şi am eluda ecuaţiile pline de necunoscute ce ne seacă neuronii, iar asta de câteva milenii...
Numai câţiva, din cei care au colindat odinioară zonele înconjurătoare ale Bistriţei, îşi mai aduc aminte de ele: Schiffelbreg, Burich. Denumiri ale căror  înscrisuri izbucnesc prin întunecimi de ev mediu, din timpuri de mult adormite sub streşini înalte, foarte înalte. Cei plecaţi, nu mai pot vorbi. Cei, încă vii, nu-şi mai amintesc de nimic, sau, poate nu vor.
Schiffelberg şi Burich sunt denumiri a două dealuri.două dealuri ale căror anotimpuri curg vii şi nerăbdătoare pe străzile oraşului, îmbrăcându-l în nuanţele specifice fiecăruia, legănându-l în interminabile ploi şi zăpezi sau scăldându-l ca pe un prunc, în roua dimineţilor de vară transilvană.
Odinioară, în timpuri mai tăcute dar la fel de amare, timpuri ce căutau oraşul în umbrele copacilor înfloriţi, aproape de vârful dealului Burich, pe-o potecă lăturalnică ale vechiului drum al Dumitrii, exista o vilă !
Atunci arăta superb. Mereu zugrăvită în culori ce chemau albastrul cerului de primăvară, vila se ridica demnă si maestoasă, mereu zâmbitoare soarelui cald şi bun. Intrarea se făcea pe o poartă înaltă construită din fier şi prevăzută cu mici sculpturi ce imitau diferite flori, răbufnind orgolioase în exterior. Cea mai frumoasă şi mai reuşită era o uriaşă floare de lotus – taină în plus a lumii ce mi se părea mirifică, atunci!
LA CASTEL ! Aşa îi spuneau mai toţi. Şi era adevărat, arăta ca un mic castel. După poarta înaltă, ca şi-un cordon ombilical se prelungea aleea pavată cu marmură - o îmbinare perfectă între util şi frumos- alee străjuită pe ambele părţi de “garduri vii” bine întreţinute şi ordonate. Aleea şi gardurile, se regăseau în ochii mei de copil ca un prim semn al anotimpurilor ce veneau şi treceau. Iar atunci, atunci când vara îşi pregătea bagajele pentru plecare, în faţa mea se deschidea o lume fără putinţă de descris. Mai ştiu doar că, ochii-mi erau mângâiaţi de-o lumină arămie ce-şi căuta liniştea în palide culori, culori ce vesteau boare de frunze căzătoare şi întârziaţi cocori. Dar dincolo, dincolo de peluză se găsea marea mea taină: grădina uriaşă, plină de arbori şi arbuşti lăsată să crească la voia întâmplării, într-o semisălbăticie perfectă. Era ultimul obstacol înaintea pădurii ce se întindea, pentru mine, misterioasă şi tăcută până la sfârşitul pământului.
Vara când razele soarelui cad nemiloase din înaltul lor, acolo, în spate, domnea răcoarea şi liniştea. O linişte a simţurilor ce punea stăpânire pe tine, legănându-te în stranii şi ancestrale amintiri, şi asta pe fondul zgomotului uşor creat de pârâul mic ce se furişa printre tufişurile de - acolo.
Acum, lacrimi îmi umezesc ochii. Sufletul se strânge în mine - se zbuciumă, se întreabă şi el: “Unde sunt, unde sunt toate acestea?”...
Vila, sau “castelul”, acum nu mai contează cum vreţi să-i spuneţi, nu era foarte mare, dar de cealaltă parte a mirificei grădini exista un “ceva”, care fără nici un pic de milă, strivea totul în jurul lui. De la intrare te izbea în nări, îţi cutremura gândurile acel miros de curăţenie şi ordine desăvârşită, de-o obsedantă impecabilitate. Totul era atât de imens în acel sanctuar al răcelii încât îţi înghiţea fiinţa, ce înainte de-a pătrunde acolo se lovea de coloanele înalte de marmură neagră care împreună cu doi mari vulturi din bronz păzeau severi intrarea din faţă la care ajungeai coordonat de trepte curate şi neostenit de curate. Pe centrul faţadei ce se înălţa indiferentă şi egoistă, te privea cu ochii ameninţători vulturul bicefal, dedesuptul căruia,reci şi indiferente, existau trei cuvinte:
FUR HABSBURG, FUR GROSSE OSTERREICH , FUR  GOTT !
Eu, întotdeauna duceam mai departe fraza : “Amen” sau “Zum teufel mit alles”. Niciodată nu m-am putut înţelege cu interiorul ei. Dincolo de luxul şi desãvârşita ordine te întâmpina o asprã şi întunecatã rãcealã. Uram acele camere înalte ce se erijau în adevãrate malaxoare ale depersonalizãrii prin orgoliul sfidãtor cu care te înconjurau. De fapt, rãceala o simţeai peste tot: în mobilierul greoi şi vechi, în biblioteca imensã a cãrei volume legate în piele finã şi marginile filelor roşii, volume aşezate îndãrãtul unei invizibile linii nedepãşitã niciodatã. Şi ele respectau milimetrica ordine!
Pe pereţii marii biblioteci, se odihneau în pânze pictate de-un subtil şi genial penel iluştrii şi “sacrii” reprezentanţi ai dinastiei se Habsburg. Nici acum, dupã ce timpul mãcinase şi mai marii imperii, privirile lor nu se puteau coborî de la înãlţimea piedestalului pe care au fost ridicate, iar din gurile frumos trasate de acel penel curgeau cuvinte ce-ţi sufocau creierul, nenorocindu-l cu aceiaşi “augustã” propoziţie: “...nu ai voie sã gândeşti decât ceea ce gândeşte ilustrul şi demnul urmaş al nostru”.
“Ja, Mein Kaiser und Mein Kaiserfamili, aşa, priviţi ce-a ajuns din cauza acelui “ilustru” urmaş în care s-au contopit tot egoismul şi rãutatea clasei “albastre”, ce-a ajuns fiul acestuia - un nebun şi alcoolic, o epavã?”
Din cauza LUI !!! A lui, ha, ha, ha, EL, “omul” ce stãpânea casa şi, bineînţeles pe noi ce stãteam, doar prin “înalta-i bunãvoinţã”, acolo, “omul” cãruia nu pot sã-i spun cum ar fi normal - dincolo de aşa-zisa nobilã mãreţie a persoanei sale nu mai exista nimeni şi nimic.
Dupã toate câte-au fost, se pare cã, deine Gott are gusturi dintre cele mai discutabile, demonstrându-ne fãrã echivoc cã el a creat şi sufletele necuvântãtoare, punând într-un patruped uriaş şi flocos un suflet de-o desãvârşitã unanitate. Da ! Chiar şi acolo în acea închisoare a sufletelor exista o fiinţã ce mã iubea fãrã sã se teamã de adevãratul animal-cel în douã picioare. Era un St. Bernard pe nume Hart, ai cãror ochi mari şi cãprui simbolizau bunãtatea şi sensibilitatea. Eram tovarãşul lui de joacã,iar când apãrea stãpânul casei şi ne întrerupea visul, lãtra furios arãtându-şi sfidãtor uriaşii colţi. Acea perioadã îmi mai aminteşte de un întreit chin – mesele ! Dacã nu eram atent în timpul rugãciunii, el mã plesnea cu o vergea metalicã ce-o avea tot timpul asupra lui. Neatenţia-mi aducea întotdeauna propoziţii pline de epitete: “Idiotule şi scârnãvenie împuţitã! Gândul tãu, acum, trebuie sã fie la Dumnezeu !!!” Urmau nelipsitele lovituri ce cãdeau necontenit pe tot corpul, pricinuindu-mi dureri ce nu le-am uitat niciodatã.Totul se încheia cu aceeaşi frazã aruncatã în umilinţã:
- Şi binecuvinteazã Doamne aceste bucate !
Cu mâinile înroşite mângâi blana stufoasã a LUI iar mintea mea de copil stã sub presiunea aceleiaşi dileme: “Oare şi Dumnezeu este rãu, bãtãuş şi miroase a bãuturã?” Atunci, la acea amiazã, mâna ce-a lovit a fost muşcatã! Aşa ceva nu se întâmplase de veacuri - cineva, şi cine a îndrãznit sã se pounã! Binenţeles cã a plãtit.Toatã noaptea l-am auzit scheunând şi urlând, simţeam cum se împrãştie moartea din zbaterea sa. Dimineaţa când ieşeam la înviorare şi spãlare cu apã rece, eu, furis am fugit cãtre cuşca LUI. Gândurile ce-mi desfigurarã neuronii o noapte întreagã s-au adeverit - Hart gemea întins în mãrimea - lui pe pãmântul bãtãtorit ,de-ţi sfãrma sufletul în bucãţele mici, foarte mici.M-am aruncat pe el şi l-am strigat pe nume - urlam precum un bolnav psihic. Şi-a ridicat capu-i mare - poate este imposibil de crezut - în ochi avea lacrimi. Simţeam cã o mare durere îi despicã sufletul în douã: mã lãsa singur în acest coşmar ce viaţã se cheamã. A mai rãsuflat încã odatã, aşa precum un OM, dupã care capu-i cãzu moale în poala mea. Am început sã zbier, sã plâng. M-am aruncat pe jos, muşcam pãmântul şi urlam:
- Ucigaşule, cretinule! Câinele meu, al meu, unde este? Tu, doar tu l-ai omorât!
Pentru EL??? Ha, ha, ha, ha ! Pentru el asta a însemnat doar încãlcarea ordinii din programul stabilit! M-a bãtut crunt, dar atunci nu mai simţeam nimic, ştiam doar cã am reuşit sã-l sfidez , SÃ-L SFIDEZ!!!    
Îmi curg din nou lacrimi din cauza neputinţei mele de-a uita acel trecut mizerabil. Cu ce? ,cu ce oare m-am fãcut vinovat în faţa ta Doamne? Crede-mã, doar el m-a fãcut sã-l urãsc, doar el ...
- Ascultã!, îmi şoptea umbra. Ascultã şi taci! Lasã tãcerea sã curgã ca şi lava, sã deshidrateze aceşti pereţi plini de igrasie. Nu simţi nimic, chiar nu înţelegi cã este lovitura fatalã datã cercului vicios în care ne târâm existenţa !
Un râset dement rupse bãierile liniştii, dupã care vocea batjocoritoare începu din nou sã mã chinuiascã.
- Suflete impotente, nu auziţi ??? Nu auziţi cum plânge lebãda neagrã ? Ascultaţi şi luaţi seama, oare nu ţipã la fel ca şi speranţa zdrobitã ? Ridicã-te stârpiturã, zdreanţã umanã. Lebãda neagrã plânge pentru aceastã lume = bolnavã, plinã de cadavre vorbitoare şi haite bipede ce ating calea drumeţului obosit. Râsetul demonic s-a pornit din nou. Doamne ! Vocea asta mi-e atât de cunoscutã. 
- Komm Willy! Komm zu essen! Parcã aşa te chemam când erai mic, plãpând şi firav ca un ghiocel la începutul primãverii. Incapabilule, copil cretin şi neordonat. Niciodatã, dar absolut niciodatã nu ai fost în stare sã faci ceva. Nici tu şi nici târfa aia de maicã-ta. Hai priveşte-te în oglindã şi mai alege dacã mai ai ceva de ales, tataturã!
Strigãtele mele fac sã vibreze cerul, şuieratul lor înspãimă ceea ce a mai rãmas din fosta bibliotecã - volumele se strâng, fugind cu autorii lor printre rândurile frumos ordonate.
-Tu vorbeşti, ha, ha, ha! Animal august, ramãtor urmaş a unor senili şi incapabili conducãtori de imperii. Nu m-ai lãsat, niciodatã nu ai vrut sã-mi dai vreo şansã. Doar din cauza egoismului şi orgoliului tãu ai pierdut totul, daaa! TOTUL. Soţia ta?  mama. Ce-ai fãcut din ea – o târfã, dar din mine, ce s-a ales din mine? Ce-ai putut sã faci din mine creaturã a diavolului ce eşti? Priveşte-mã – un degenerat, un drogat al fricii în faţa acelui Dumnezeu abject şi nemilos pe care tu îl preţuiai atâta. Ţii minte? Cânva, spuneai cã, toate le faci prin el şi  pentru el. Aşa-i ticãlosule? Dar nu ţi-a mers, pentru cã, cele o mie de feţe ale sufletului tãu şi-au arãtat foarte devreme colţii: tot ceea ce ai fãcut, ai fãcut pentru tine, pentru tine minte nenorocitã de bãuturã şi dogme cretine! 
Nu mai ajung sã-mi termin durerea sufletului, cãci glasul acela revine – nuanţã de iad, cuvintele ies ticãloşite pânã la ultima literã:
- Viperã, o viperã am crescut la piept, ãããã, cum de îndrãzneşti? Brusc cuvintele cad sparte în iadul din care au venit de un râset sinistru, paranoic. Îmi penetreazã sufletul şi trupul prin pori doar de el ştiuţi, mã scaldã într-un lac glaciar şi apoi mã aruncã într-o baie fierbinte de aburi. Corzile vocale mi se contractã şi imediat se dilatã. În urlet se simte frica, o fricã ce se disperseazã peste tot. Se loveşte de tavan de unde cade spre indiferenţa crasã a podelei, pierzându-se în crãpãturile şi gãurile acesteia .
Privesc în jur înspãimântat. Sunt lac de sudoare, o sudoare ce duhneşte îngrozitor, la fel ca şi aceşti pereţi plini de igrasie şi murdari.
NUUUUUU!  NUUUUUU!  NUUUUUUU !
Se-aude cucuveaua! Şi ieri s-a auzit, şi alaltãieri, poate dintotdeauna. Cântecul ei rãsare din adâncimi de coşmaruri, locuri unde colcãie umbre ale chinuiţilor şi chinuitorilor: sinucigaşi cu feţe livide ce aratã tuturor funia încã proaspãt tãiatã, regi şi regine, otrãviţi, înjunghiaţi, arşi, râzând şi dansând tandru cu ucigaşii lor, cãlãi ce-şi şterg sârguincios satârul de pe care, încã proaspete, se observã urmele de sânge.
Cântecul cucuvelei, monoton şi ciudat, se iveşte doar atunci când se pare, cã va muri cineva. Râd ! Râd, un râset dement, apoi lacrimi îmi ţâşnesc din ochi iar strigãtele mele acoperã sinistrul cântec:
- Blestemat sã fie! Ha, ha, ha! Din casa asta toţi, dar absolut toţi sunt morţi. Atunci, cine sã mai moarã? Eu? Eu... sunt, oarecum mort. Sunt o ruinã la fel ca şi castelul, douã ruine nenorocite şi nãpãdite de buruieni ce nu mai pot spune la nimeni nimic.
Îmi tremurã mâna când mã întind sã iau sticla. este goalã. Zborul ei, sinuos, este oprit de peretele murdar. Rãmãşiţele, cu urme de alcool prost pe ele, se presarã pe podea alãturi de alte trei surate de-a lor.
Totul se învârte cu mine şi ciudate şi rãumirositoare neguri pun stãpânire pe mine, am credinţa cã, creierul vrea sã explodeze.
Cred... poate, totuşi eu sunt cel din care ţâşneşte sângele cu aşa intensitate, ale mele sunt urletele ce umplu curtea, a lui este vocea plinã de urã, de-o nenorocitã urã:
- Ţine bastard nenorocit, ţine! Asta e pentru tine şi destrãbãlatele alea a tale de surori. Pentru voi, nerecunoscãtorilor, am jucat azi-noapte cãrţi, pentru voi ! Din cauza voastrã am pierdut totul, absolut totul !!!
Biciul sunã sec, rãu. Atât de rãu încât şi aerul o ia la goanã din faţa acestui bolnav mintal şi beat dezlãnţuit.
- La muncã! Sã cerşeşti, cu ce vreţi sã vã mai ţin? Iar târfele astea trei sã facã ce-or şti, dar sã aducã bani. Am nevoie de bani !!!
Ce sunt toate astea? Trecut, prezent sau viitor? Nu mai sunt capabil sã le deosebesc. 
Privesc la sticlele de pe masã – a treia pânã acum şi e goalã. O deschid pe cealaltã şi beau cu pofta acelui animal din faţa troacei pline. Alcoolul tare îmi diseacã mãruntaiele. LOVESC !! Îl lovesc pe el (EL), vergeaua metalicã îşi face datoria. Cu toate cã, dau  într-un trup deja rece, zâmbetul schimonosit al feţei din care a fugit viaţa, îmi creazã şi acum, fiori de spaimã.
-Ţine, þine nenorocitule!
Sticla se sfarmã în zeci de cioburi de fruntea latã, puţin bombatã, îndãrãtul cãreia s-a putut ascunde atâta rãutate. Plâng în hohote, râd şi, iarãşi plâng, îmi vin în minte speranţele zdrobite fãrã milã. Întind mâinile în sus şi strig:
- Vã rog, vã implor, ajutaţi-mã !!! ...
Cineva mã trage în sus, încearcã sã mã ridice. Poate este numai impresia mea, sau speranţa mea? Deschid uşor ochii şi privesc în jur! Panorama ce mi se oferã privirii este fascinantã. Sunt pe vârful unei coline, puţin mai departe, sus pe dealul cel mare au înflorit livezile. Bogãţia de albastru şi roz se adânceşte, contopindu-se cu iarba mãtãsoasã şi crudã ce a invadat pãmântul. Boare caldã este vântul şi suflã uşor printre florile albe şi roz ce privesc cerul azuriu din care coboarã raze, raze ce se contopesc cu lumina zilei.
- Hai Willy, mi-a fost dor de tine !
Este Elsa! A ei este râsetul zglobiu şi fericit. Are chef de joacã. Rupe un fir de iarbã şi mã gâdilã cu el peste tot, începând sã-mi sãrute tot corpul. Este frumoasã EA! Ochii mari şi albaştrii lumineazã o faţã mignionã cu fine gropiţe în obraji ce cautã în culoarea de lapte a pielii buzele-i roşii şi cãrnoase. Totul este încadrat de pãrul având culoarea grâului copt şi care curge în valuri de mãtase acoperindu-i aproape întrg spatele. Sânii, mici şi marmoreni, au tãria şi dulceaţa “goldãnelor” mã împung cu sfârcurile lor obraznice, obligându-mã la o mare nevoie – cãderea bruscã şi ascunsã în negrul de dupã pântec. Este infinit de frumoasã !!!
Mã sting în ea, rugându-mã cerului sã prelungeascã momentul în veşnicie, dar, când o privesc în ochi mã cutremur din întreaga-mi fiinţã: seamãnã cu un imens lac albastru în care te îneci,te sufoci.
“WILLY,
Eu am plecat pentru cã, asta îmi este menirea. Sunt un fel de albinã ce aleargã dupã polen pãrãsind o floare pentru urmãtoarea. Eu nu pot sã iubesc aşa cum îţi închipui tu iubirea. Eu te-am fãcut doar bãrbat. Mai mult nu pot şi vreau sã ştii cine sunt: o târfã, o femeie condamnatã de societate, societate pe care o urãşti la fel de mult ca şi mine. Sper, sã fi iubit aşa cum meriţi.
Dumnezeu a vrut sã fie aşa !
A ta, dar nu pe vecie, Elsa!
ADIO ...
Sunt drumuri de fiinŢe Şi nefiinţe
Pline de egoism, murdare de atâtea eu-ri
Cãci, Dumnezeu a tras perdeaua, 
Acum e noapte
Pe ziua şi pe soarele de de lângã mine.”

Versuri, versuri pe care nu le-a citit nimeni. Am zeci de caiete cu asemenea frânturi de beţie a cuvintelor, cu mii de chei pentru a deschide porţi spre paradise interzise omului. Toate sunt scrise în momente când creierul meu înota strivit în oceanul de alcool. Din sticla jumãtate goalã mai beau un gât, pe urmã încã unul şi încã unul. Îmi privesc braţul, gol şi murdar, pe el stã scrijenit un cuvânt: ELSA. Cuţitul cu lama-i subţire şi ascuţitã pãtrunde adânc în mijlocul acelui cuvânt. Poate cã, din beţia comunã dintre sânge şi alcool, cade peste mine o întrebare: “cine se ascunde în spatele acestui cuvânt?” Privesc la braţul ce mi s-a umplut de sânge şi torn peste el alcool. Durerea îmi face bine, neînchipuit de bine. Încep sã râd, sã râd ca şi un nebun şi sã lovesc pe EL – el, Tatãl Meu!
De mult l-am trimis prin intermediul aceluiaşi cuţit cu lamã subţire şi ascuţitã, la auguştii lui înaintaşi. A fost nevoie de oţel sã strãpungã acea bucatã de granit ce, la el, purta numele de inimã.
Nenorocitul ! Plâng în hohote lângã el !
- Te-am ucis animal blestemat, te-am ucis aşa cum şi tu ... Încep sã râd,din nou, grosolan şi isteric. Revin acele neguri, neguri ce au un miros atât de fad. Totuşi mie mie îmi place ! De aceea încep sã urlu când douã mâini vor sã mã ieie de acolo. 
- Nu-l lãsaţi, nu-l lãsaţi, a venit diavolul dupã mine ! În cãderea mea, ce nu mai are parcã sfârşit, cineva mã urmãreşte.
- Nu, nu, vã rog nu ! Nu vedeţi cum seamãnã, EL este diavolul !...
O superbã dimineaţã de iarnã, cu un soare ce se oglindeşte în albul imaculat. Eu sunt cu bunicul şi ne plimbãm în pãdurea de deasupra satului. Sunt fericit, iubesc iarna cu nãmeţii ei uriaşi şi florile de gheaţã ce le picteazã pe ferestre. Bunicul îşi aprinde pipa şi-mi explicã, sfãtos, ce urmã de animal este cea pe care o vedem acum. Mergem mai departe, povestind vrute şi nevrute, când, se opreşte brusc şi uitându-se în albul zãpezii începe sã râdã încetişor.
- Hai Willy, Willy! Ai crescut bãiatule, de astãzi eşti bãrbat. Ceea ce vezi întipãrit pe zãpadã sunt urmele unui animal superior şi foarte inteligent, pe care de nu-l ştii sã-l prinzi, te-nhaţã şi pe tine. Sunt urme de femeie Willy, sã nu uiţi. Priveşte câtã şiretenie se ascund în aceşti paşi !
Vorbeşte şi dã din cap sfãtos depãrtându-se, însã, tot mai mult de mine. Nu-mi pot mişca picioarele, parcã sunt paralizat.
- Bunicule, bunicule, aşteaptã-mã şi pe mine !
Reuşesc sã pornesc, picioarele aleargã tot mai repede. Mã mai despart câţiva paşi de bunicu, dar când vreau sã sar pe el, cad în zãpadã. Nu e nimeni, în juru-mi nu e nimeni !
- Buniculeeeee !!!...
Mi-e frig şi ceva greu îmi apasã capul. Neuronii se scurtcircuiteazã între ei. Nu mai sunt bun de nimic, totul este diform, îngrozitor de diform. Oare cine, cine sunt eu? Lacrimi îmi traverseazã obrazul brãzdat de riduri, iar sufletul meu tremurã, tremurã ca şi o vrabie ţinutã de un om în mânã...
Alerg ca şi un bezmetic. Cad, mã ridic şi alerg în continuare. Strig, pot sã strig cât vreau, oricum nu mã mai aude nimeni:
- Buniculeeeee !
- Mamããããã !
- Elsaaaaaa !
- Unde aţi plecat ???
Un ac de foc îmi traverseazã creierul şi ochii-mi ies din orbite.
- Vã rog, vã rog lãsaţi-mã în pace. Sunt nebun, în biet nebun. În jurul meu este zãpadã ! Mã spãl pe faţã cu ea şi încerc sã-mi revin. Din ce? Totuşi vãd mai bine în jurul meu ! La câţiva paşi de mine o clãdire micã şi construitã din lemn. Doar eu, ea şi viscolul turbat ce pãtrunde în fiecare colţ al sufletului. Bat la uşã încet. Uşa se deschide. În cadrul acesteia apare un bãrbat cu barba şi pãrul lungi, albe ca şi porumbeii ce zboarã pe cerul albastru de varã. Nu mã priveşte uimit, se pare cã, mã aştepta de mult.
- Vino, hai înãuntru ! Sã sãrbãtorim şi noi Naşterea Domnului ! Îl privesc uimit dar, când vreau sã-i spun ceva, cineva mã trage de hainã.
- Sunt tatãl tãu Willy, crezi cã scapi de mine ???
O mânã caldã mã mângâie pe obraz, pe urmã un sãrut fierbinte îl traverseazã.
- Sunt Elsa, iubitule !
Simt, în aer, un miros de tabac fin. O lulea fumegã lângã mine.
- Vino nepoate, vino lângã bunicul tãu !
Ceva nedesluşit îmi cuprinde simţurile şi trupul. Este o forţã cãreia nu-i înţeleg menirea şi vocea pe care o aud cam seamãnã cu a mea:
- Lãsaţi copiii sã vinã la mine !!!
Încãperea în care am intrat o vãd, acum, foarte bine. Dar sunt singur aici – oare nu mai era şi-un bãtrân? Arunc o privire pe geam. De sus, din cer, coboarã pavã la câţiva paşi de cãsuţã o luminã albã. Deasupra ei, plutind o fiinţã din care curge bunãtatea. Are pãrul lung şi este îmbrãcatã în straie simple legate la mijloc cu o sfoarã. Simt cã cineva mi-a luminat mintea. Strig uitându-mã cãtre cer, dincolo de acea luminã:
- De ce Doamne copiii trebuie sã plãteascã pentru pãcatele pãrinţilor lor, de ce ???
Mã pierd cu totul dupã acest strigãt, negurile care miros acuma îngrozitor se fac stãpâne în faţa mea. Imagini strãine ce-s venite din ele penetreazã pe lângã mine, în mine. În jurul meu roiesc oameni în halate albe, în albastre uniforme iar afarã se vãd mai multe maşini cu lumini colorate pe capotã.
- A înnebunit ?!?
- Se pare că el l-a ucis? Nu-i aşa domnule comisar?
- Îngrozitor pute ăsta mort, hai mai repede, luaţi hoitul de-aici. 
Fiinţa aceia, ce pluteşte pe rază, se întoarce şi zâmbeşte către mine. Încep să urlu, să mă zbat, să muşc şi să zgâriu.
- Nuuuuu! Nu se poate !
- Uite cã se poate! Luaţi nebunul de-aici şi, dacã mai face ceva calmaţi-l naibii cu chestia aia !
- Dar dom’ doctor, ar putea sã deie în primire !
- Nici un pãcat, hai, mai repede !
Fiinţa aceia... sunt EU. Eu mã duc la cer, eu m-am nãscut A S T Ã Z I  !
De jos, din vale, se aude un cântec foarte clar. Sau, oare, numai eu îl aud ???
“... Pãstorilor din cãmpie
Le-a vestit o bucurie
Cã-ntr-un mic locaş
Din acel oraş
S-a nãscut MESSIA !!!”...

---