Bărbatul ideal

Roxi, îmbrăcată cu una din cele cinci  toalete pe care le pregătise, se admira în oglindă. O chema Ramona, dar, după părerea ei, era un nume prea banal, așa că se prezenta Roxi.

- Nu mă pot decide pe care să o îmbrac până la urmă, spuse bosumflată. Imediat apare Adi și trebuie să arăt "wow".

Adi era exact genul de bărbat pe care și-l dorea, înalt, frumos  haine de firmă, mușchi lucrați la sală, zâmbet alb, mașină scumpă și, nu în ultimul rând, bogat.

Îmbracă din nou rochia mov, abia cumpărată, se încălță cu sandalele noi, cele cu toc foarte înalt, alese o poșetuță asortată și se admiră întreagă în oglindă.

Își cumpărase, special pentru seara asta, trei rochițe, două perechi de pantaloni, patru bluze și două perechi de sandale. Banii nu erau deloc o problemă pentru ea, tatăl ei o răsfățase tot timpul, era prințesa lui, nu-i refuza niciun moft. 
Când decise să rămână în orașul acesta, îi cumpărase apartamentul în care locuia acum, deși ea bătuse din picior că vrea unul în blocurile nou construite, dar pe acela i-l suflase cineva tatălui ei de sub nas, așa că a cumpărat, fără să mai stea pe gânduri, apartamentul acesta, într-un bloc mai vechi, dar într-o zonă liniștită a orașului, cu mulți copaci și l-a transformat într-un apartament modern, asemănător celui care îi plăcuse ei. La început Roxi a fost supărată, blocul era vechi, dar era peste drum de Mall, așa că, în cele din urmă, a decis că a fost alegerea perfectă. 

Se mai învârti puțin în fața oglinzii, nehotărâtă.

- Am s-o sun pe Irina. Poate mă ajută ea să mă decid. 

Irina era prietena ei. Singura de altfel. Erau colege într-un birou la o multinațională importantă și se apropiase de Roxi când a văzut că celelalte fete o evitau. Irina era frumoasă natural, fără să aibă nevoie de prea multe ajustări și Roxi o invidia.
Ea nu-și permitea nici să bea cafeaua dimineața, nefardată. Irina era deșteaptă și cu picioarele pe pământ. Roxi s-a mirat când i-a spus că nu are un iubit și că nici nu-și dorește unul, cel puțin pentru moment; ieșise dintr-o relație care s-a sfârșit urât și avea nevoie de o perioadă de refacere. 

"Ce trist să te lași afectată de așa ceva", se gândea Roxi. 

În rest, o lua pe Irina așa cum era, ba chiar o aprecia, într-un fel, mai ales că tocmai fusese promovată. Și în plus putea spune orice, Irina asculta.

- Vai, ai văzut-o azi pe Denisa? Deci eu nu înțeleg cum pot unele să iasă din casă în halul ăla. Adică, serios acum, înainte de a iesi pe ușă, verifici fiecare detaliu în oglindă, e responsabilitatea ta să arăți bine. Eu altfel nu concep. Adică, frumusețea mea e tot ce am, nu?  Nu-i așa?!  Îmi venea să-i spun azi Denisei, scumpa mea, dacă geanta ta nu se potrivește cu pantofii, atunci tot look-ul este ruinat. Catastrofă totală. Și să nu mai vorbim de unghii. Hello?! Unghiile spun totul despre tine! Îți spun drept, Irina, viața e mult mai simplă când arăți impecabil, chicoti Roxi.

Irina nu-i dădea dreptate de fiecare dată, dar lui Roxi i se părea cumplit de naivă și poate că acesta să fi fost și unul din motivele pentru care o acceptase lângă ea.

- Și totuși, frumusețea nu este totul, Roxi șopti Irina. 

- Nu, nu, nu, nu  nu spune asta! O femeie urâtă nu are nicio șansă în viață.

Nu mai putea amâna, era târziu și ea nu se putea decide încă ce să îmbrace. O sună pe Irina pe video. 

- Hei, vezi că ai camera închisă.

- Da, știu. Dar eu te văd.

- Mă rog. Asta și era ideea, tu să mă vezi pe mine. Spune-mi te rog, da' sincer, cum arat?!

Se învârti în fața camerei ca să o vadă Irina din toate părțile, admirandu-se totodată.

- Da, eu cred că este foarte bine, zise Irina. 

Irina nu era neapărat pasionată de modă, dar Roxi o învățase cam tot ce trebuia să știe.

- Azi mă întâlnesc cu Adi, zise Rozi veselă. Nu ne-am văzut două săptămâni și vreau să arăt impecabil.  Irina, stii ce m-am gândit?! Dacă o fi, adică, eu am o presimțire că așa va fi, să vii cu mine la Milano să-mi cumpăr rochia de mireasă. 

Roxi nici nu se gândea, adică era imposibil ca următorul pas în relația ei cu Adi să nu fie căsătoria. Nici nu putea concepe altfel. Era barbatul ideal, cel la care visase de mică, era soțul care i se potrivea. Erau împreună de peste un an deja și căsătoria era inevitabilă din punctul ei de vedere, deși, în ultima vreme, Adi găsea tot felul de scuze și motive să nu se întâlnească. Erau zile în care nu-i răspunsese la mesaje cu orele. E drept că  fusese mai mult plecat în tot felul de delegații sau, mă rog, ce or fi fost ele, nu are importanță, și uneori lipsise chiar și două săptămâni, ca acum de exemplu, dar pentru Roxi asta nu schimba nimic din planurile ei.

- Roxi, trebuie să inchid acum, o auzi pe Irina spunând 

- S-a întâmplat ceva? 

Irina nu răspunse. 

- Ce e cu tine? Nu te simți bine?

Nu primi niciun răspuns, în schimb o auzea plângând.

"Exact de ce am eu chef acum, se gândi Roxi. 
Nu l-am văzut pe Adi de două săptămâni și n-am altă treabă decât să o consolez pe ea".

Dar Irina închise telefonul fără să mai spună nimic și Roxi răsuflă ușurată. 

"Îi trece ei până mâine. Of,  uneori îmi vine să îi spun vreo două. Atâtea figuri. atâta dramă; nu pot să cred că încă mai suferă pentru nenorocitul acela. 
Ce pierdere de timp".

Irina era singura ei prietenă, dar Roxi nu punea prea mare preț pe prieteniile între fete, mai ales dacă ele nu erau la nivelul ei. Nu avea chef să se simtă prost că își putea cumpăra orice își dorea, în timp ce ele se descurcau din salariu. Nu era vina ei că ele nu aveau bani. Oricum nu se simțea prost pentru asta. 
"Fiecare cu norocul ei", își spunea. 
Mama ei o învățase trei lucruri importante: 
o fată deșteaptă trebuie să știe să se mărite, iubirea este un moft și, mai ales, prieteniile între femei nu există. "Femeile sunt invidioase" spunea. 
Deși, Irina nu părea să fie invidioasă pe Roxi. Sau pe nimeni altcineva. Dar asta nu schimba nimic din convingerile lui Roxi.

Era aproape seara când sună Adi.

- Ești jos? Să cobor? întrebă Roxi cu vocea mieroasă

- M-am gândit că ar fi mai bine să urc eu. 

Roxi se mai admiră o dată în oglindă, "e chiar wow", își zise, deschise ușa și lua o poziție teatrală cu care să-l întâmpine.

O sărută scurt, în aer, fără să o atingă, se așeză pe unul din fotolii, o privi cum nu o mai făcuse niciodată, își drese vocea și zise.

- Roxi, trebuie să vorbim ceva foarte serios, și cred că este mai potrivit să o facem aici.

"Doamne, mă va cere de soție", își zise Roxi împreunându-și palmele sub bărbie ca într-o rugăciune, mimând în gând reacția ei de surpriză și, evident, cea de bucurie când va spune "da". Oricum, repetase scena asta de atâtea ori în fața oglinzii, încât cu siguranță reacția ei va părea reală.

- Știi, continua Adi, am încercat multă vreme să cred că ceea ce avem noi este iubire. La început am fost orbit de zâmbetul tău, de felul tău răsfățat și capricios de a vedea lumea  Nu te mint, toți prietenii mă invidiau când ieșeam cu tine. Dar în adâncul meu, simțeam mereu un gol care nu putea fi umplut cu sclipici.

Roxi tăcea.

- Inițial am vrut să îți spun cât mai simplu posibil că drumurile noastre se vor despărți azi, dar cred că meriți să știi adevărul, nu aș vrea să îl afli din altă parte. Eu și Irina avem o relație de ceva vreme. 
Abia când am cunoscut-o pe Irina, am înțeles care era zbuciumul meu. M-a cucerit prin felul ei simplu și adevărat. Prin liniștea ei, prin bunătatea ei, prin faptul că lângă ea pot respira fără să simt că trebuie să fiu altcineva. 
Tu ai fost un foc de artificii în viata mea, Roxi; Irina este răsăritul, liniștit, constant, plin de lumină.  

Roxi tăcea.

- Nu vreau să te rănesc, Roxi, nu vreau să te fac să suferi, dar nici nu mai pot să-ți ascund adevărul. 
Am tot amânat, pentru că m-a rugat Irina să o fac, nu a vrut să te rănească, ea se simte vinovată, deși noi nu am plănuit să se întâmple asta, pur și simplu s-a întâmplat. 
Suntem îndrăgostiți unul de altul și este pentru prima dată când simt că nu este o pasiune trecătoare, nu este o iluzie. Este ceva real.

Roxi tăcea.

- Știu că doare să mă auzi spunând toate astea, dar acesta este adevărul și prefer să fiu crud acum decât să te las să te minți în continuare. 

Roxi tăcea.

- Nu regret nimic din ce-am avut noi, Roxi, cu atât mai mult cu cât, dacă nu erai tu, nu aș fi cunoscut-o pe Irina niciodată, și pentru asta îți sunt profund recunoscător.
Îți doresc, sincer și din toată inima, fericirea pe care ți-o dorești.

Roxi își netezi poala rochiei ca și cum ar scutura niște miezuri imaginare, flutură, rar, de câteva ori din genele ei false și, cu cel mai suav zâmbet, spuse:

- Mulțumesc!

Adi rămăsese înțepenit locului. Se așteptase la o criză, la țipete, la urlete, la reproșuri și multe lacrimi. Irina îl chiar pusese să promită că nu va pleca și să o lase plângând, singură, că va sta lângă ea până se liniștește. 
Își reveni repede din uimire și se ridică să plece, ușurat că situația nu era atât de gravă pe cât se așteptase el și căuta în gând o frază  frumoasă, ceva de rămas bun, să spună la plecare.

- Să te conduc, zise Roxi, și îl împinse ușor de spate către ușă. 
Deschise ușa făcându-i loc să iasă fără să o atingă și cu un calm glaciar, spuse:

- Nu ești bărbatul ideal, Adi.