Revedere

---

Revedere

Își făcea griji că nu va reuși să meargă. Dar știa că trebuie, pentru ea era ultima șansă de a-și lua rămas bun. Nu fusese la cea de acum zece ani. 
O sunase Bogdan să-i spună, dar fix în ziua aceea era nunta fetei prietenilor ei. Și în plus încă nu simțea că stratul uitării era suficient de gros. Acum însă a zis că treizeci de ani pot fi destui ca viețile fiecăruia dintre ei să se fi așezat peste amintiri si să fi șters orice resentiment. 

Rick a sunat-o încă din primăvară să o convingă.
- Dacă eu pot să vin din Londra, tu ce scuză ai? S-ar putea să fie ultima oară când ne vedem. 
Pierduse orice legătură cu Rick până când a găsit-o pe Facebook și a sunat-o imediat. 
- Alex ce face? a întrebat-o 
- Rick, păi nu știu. 
- De ce, ați divorțat?
- Nu ne-am căsătorit.
Rick nu a mai amintit de el niciodată.

Rick.fusese singurul student negru din grupa lor. Când l-a văzut prima oară pe Rick, ea venită dintr-un orășel de provincie în care nu se întâmpla nimic niciodată, oricât de deșteaptă se credea, se ferea cât putea să fie în preajma lui. 
Dar Rick a impresionat-o de primul întâi martie când, cu multe buchete de ghiocei în brațe, stătea în ușa sălii de seminar și întâmpina fetele din grupă oferindu-le câte un buchet de ghiocei. 
A fost singurul care le-a oferit flori. Restul băieților nu cunoșteau obiceiul ăsta, probabil. 
Rick făcuse anul pregătitor la Cluj și învățase obiceiul de acolo. Pentru Rick, Clujul a rămas în sufletul lui ca un loc special peste toți anii. S-au împrietenit. 
Era de o blândețe rară, bine educat și cu mult bun simț. Nu semăna cu nimic din ce auzise ea, și apoi văzuse cu ochii ei, despre studenții străini veniți la studii. Rick avea o iubită, iubita lui din liceu, care era studentă la Roma. Se întâlneau la jumătatea drumului, în fosta Iugoslavie, o dată la două luni. 
O rugase odată să îl ajue să îi cumpere iubitei lui un cadou, o bluză frumoasă, s-a gândit el. Au mers la Eva, un magazin în care ea nu-și permitea nici măcar să intre, darmite să cumpere.
Erau milioane de bluze frumoase în milioane de culori; îi arătase una bej, care, în mintea ei, se potrivea cu tenul lor, dar el a strâmbat din nas și a ales una galben-lămâie care te mușcă de ochi. Bine a zis, pentru că si el purta un fular de aceeași culoare și cine era ea să îi spună că nu i se potrivește. 
Rick locuiește la Londra de când a terminat facultatea și s-a căsătorit cu iubita lui din liceu. 

Cristi o sunase în urma cu o lună că se hotărâse să vină cu ea cu avionul. 
Îl convinsese greu, Cristi prefera oricând trenul sau mașina în locul avionului.
Cristi nu i-a fost neapărat prieten în facultate, au devenit prieteni mai târziu, când au ajuns să locuiască în același oraș. Cristi era mereu vesel și pus pe glume și, mai ales, avea o memorie cât doi elefanți, așa spuneau băieții. Citea o singură dată cursurile și lua zece. În rest nu prea știa mare lucru despre el, se întâlneau rar, când și când, la chefurile din cămin. 
Într-o zi, acum să fie vreo doisprezece ani, Cristi a venit la ea la serviciu.
- Am un necaz mare, i-a spus și am venit la tine pentru că știu că ai să te dai peste cap să mă ajuți. 
Și l-a ajutat. Apoi, după o vreme când s-au întâlnit la o cafea Cristi i-a spus râzând în stilul lui, de parcă tot ce spunea era o glumă.
- Acum pot să îți spun; am fost îndrăgostit de tine, dar tu nu aveai ochi decât pentru Alex.
- Vorbești prostii acum. Nu te cred.
- Ba să mă crezi, i-a spus. Ți-am scris și poezii. Uite, dacă vrei, le poți citi. Și i-a dat un volum de poezii pe care îl publicase el.
- Nu știam că scrii poezii, a spus ea, și s-a rușinat că nu văzuse ce suflet sensibil ascundea sub masca aceea de miserupist.  
- Acum pictez, a spus el. Am spus în volumul acela tot ce puteam spune în versuri. Dar stai liniștită, nu te pictez; pictez peisaje. 
Și a râs.
- Sunt tare mândră că mă consideri prietena ta, Cristi.
- E tot ce mai pot face.
Și râsul lui a răsunat de jur împrejur.

Bogdan, deși locuia acum în Franța, era unul dintre organizatori. Și n-o slăbea cu telefoanele. Îi spunea tot ce a mai rezolvat pentru revedere. Doi oameni minunați, el și Alina, soția lui. Cu Bogdan vorbea aproape zilnic, dar pe Alina, o cunoscuse mult mai târziu, când au venit odată câteva zile, doar să le petreacă împreună cu ea.
- Știam atâtea despre tine, i-a spus Alina și uite că nu am reușit să ne întâlnim până acum. 
Și au rămas prietene.

Bogdan a fost prietenul lor în facultate, al ei și al lui Alex. Era prieten cu amândoi și acum. 
Bogdan, dacă ar sta în puterea lui, ar transforma omenirea într-un lanț al prieteniei. 
Fusese student eminent, a terminat facultatea aceea cu 10. Primea bursă de merit. Și când o primea, o invita la cofetăria de peste drum de facultate, cumpăra zece prăjituri pentru el, iar ei, orice își alegea. Ea abia putea mânca o prăjitură și el le mânca pe toate zece cu o bucurie pe care nu o poate înțelege cineva care nu știe ce înseamnă să nu ai. Nu fusese un răsfățat al sorții în copilărie.
Dar asta nu l-a înrăit.

Acum câțiva ani, când se întâlniseră, Bogdan băuse un pic mai mult vin și a întrebat-o din bun senin .
- Voi de ce v-ați despărțit, de fapt? L-am întrebat pe Alex, dar mi-a spus că nu vrea să vorbească despre asta. Și ori de câte ori venea vorba despre tine în poveștile noastre se ridica și pleca. 
- Nu știu Bogdan, chiar nu știu, dar cred că a încetat să mă iubească.  

Alex a fost prima iubire. Încercase să o cucerească din primele zile, dar ea nu-l prea plăcea. O invitase la film, dar l-a refuzat, apoi la o plimbare în Herăstrău și ea nu s-a dus, îi aducea flori la cămin, dar ea nu cobora să le primească. Era la începutul anului întâi, nu se dezmeticise încă, nu-i stătea capul la iubire. 
Dar refuzul ei nu l-a făcut să renunțe, dimpotrivă. Încet, zi de zi, cu răbdare, a cucerit-o. Au devenit primul cuplu din anul lor și toți îi considerau cuplul perfect. 
Iubirea lor a durat trei ani, până într-o seară rece de decembrie. 

Era târziu când au ieșit de la teatru. El i-a întins două bilete pe care le cumpărase pentru duminică la Teatru National. 
- Du-te cu cine vrei. Asta a fost ultima noastră seară.
Și asta a fost tot. A plecat lăsând-o singură în noapte. Ningea.
A urmat o perioadă grea. 
Nu dormea, nu mânca, nu înțelegea. Nu s-au certat, nu și-au reproșat, pur și simplu nu și-au mai vorbit. Erau colegi de grupă și ea a trebuit să învețe să îl evite. 
I se părea că toată lumea știa cât suferă și făcea eforturi să nu-și arate suferința. Nu i-ar fi plăcut să fie compătimită. Poate de aceea nu înțelegea acum de ce niciunul dintre prietenii lor nu-și dăduse seama că ei doi nu mai erau un cuplu. Sau fusese puterea obisnuinței? Erau atăt de obișnuiți să-i vadă împreună, încât nu vedeau că între ei nu mai era decât tăcerea .Ca atunci când treci în fiecare zi pe lângă o clădire, fără să o mai vezi, o știi acolo, și nu observi că s-a demolat de o jumătate de an.  

Cristi a sunat-o că pleacă spre aeroport. Ea era deja acolo.
- Ai emoții? a întrebat-o. 
- Nu știu dacă sunt emoții, dar cred că da, am. 
- Voi v-ați mai văzut în anii ăștia?
- Nu, niciodată. 
- Atunci vei avea o surpriză, arată ca o bilă.
- Ești rău. 
Și au râs tot zborul. 

Au ajuns la hotel, unul de multe stele, aproape de facultate. Rând pe rând au venit toți colegii cazați în hotel, vreo treizeci. Restul erau bucureșteni sau de prin orașe apropiate de București. Bogdan a propus o ieșire la una din terasele unde obișnuiau să meargă la bere studenți fiind. Terasa nu se mai numea ca pe vremea lor, dar ei se simțeau ca atunci. Și s-a râs mult, și s-au depănat amintiri, și parcă se întorseseră în timp.

În drum spre hotel, Bogdan a luat-o de braț.
- Esti tristă?
- Puțin. Rick mi-a povestit de soția lui, este bolnavă și este îngrijorat. Așteaptă să ajungă la hotel să o sune. 
- Ceva grav?
- Niște complicații în urma unei operații de înlocuire de șold. 
- M-a sunat Alex. A fost la hotel. I-am spus unde suntem, dar nu a vrut să vină. 
- De ce-mi spui asta?  
- Am băut două pahare de vin în plus, de aia. Și a râs. Am crezut că de aceea ești ttristă. Amândoi sunteți prietenii mei, știi asta, dar nu ai fi fost fericită cu el.
- Bogdan, tu îți faci griji pentru mine?! De ce? Am trăit o viață întreagă de atunci, la fel și el, nu cred că mai contează acum ce nu a fost să fie. Recunosc, mi-ar fi plăcut să putem bea o bere împreună și să ne iertăm unul pe altul pentru ce a fost. Poate vom face asta la petrecerea de mâine, eu așa sper. Mi-ar plăcea să cred că suntem suficient de maturi pentru un bun rămas. Mi-ar părea tare rău să nu fie așa. Este ultima șansă. 
- Nu-ți pune prea mari speranțe. E prietenul meu, dar uneori mi se pare că nu îl înțeleg. 
- Asta pentru că nu toți pot fi la fel de buni ca tine. 
- Pentru asta mai beau un pahar de vin când ajungem la hotel. Și a râs zgomotos.

A doua zi s-au adunat toți în holul academiei. La intrare au primit ecusoane cu numele ca să se recunoască mai ușor. 
Au fost îmbrățișări, râsete,  uimire, bucurie, regăsiri. 
Se adunaseră în grupuri, mai mari sau mai mici, și holul acela imens răsuna de veselie.

Într-un târziu a apărut si Alex. S-a apropiat de grupul lor și cu brațele deschise a exclamat:
- O, ce bucurie să vă revăd, dragi colegi!
S-a pupat cu fetele, a dat mâna cu băieții, a râs puțin cu fiecare. Când a ajuns în dreptul ei zâmbetul jovial îi dispăruse. I-a citi numele de pe ecuson cu voce tare. 
- Numele îmi este cunoscut, a spus. Nu mai țin minte, ai fost în grupă cu noi?
În grup s-a lăsat tăcerea. Rick a prins-o de după umeri ca și cum ar fi vrut să o apere. Zâmbetul fetelor le înghețase pe față. 
Ea l-a privit fix în ochi:
- Doar primii trei ani, a spus.

Seara, la petrecere, într-un moment în care lumea dansa, s-a așezat pe scaunul gol de lângă el.
- Doar tu știi de ce mă urăști atât de mult. Eu nu pot decât să sper că va veni o zi în care ai să poți să ierți. Rămas bun, Alex!

În urmă cu șase luni își făcea griji că nu va reuși să vină. Acum era împăcată. Își luase rămas bun de la toți. Ea știa că nu are să îi mai vadă niciodată. Ei nu știau. Nu spusese nimănui de boala ei.