Pețitorul

---

Pețitorul

- Tata, merg la Mara. A adoptat un cățel. 

Sever nu a mai apucat să spună nimic că Matei era deja ieșit pe poartă. Mara locuia la două case de ei. Erau colegi la școală și se împrieteniseră. Sever se bucurase. Asta mai tempera intensitatea fricilor care îl măcinau în tot ce însemna Matei, frici pe care se străduia din răsputeri să și le înfrâneze. Habar nu avea cum si dacă se va putea descurca. Da, se temea că nu se va pricepe, că va greși la fel de iremediabil și cu Matei. 
Dar prietenia cu Mara mai alungase din tristețile lui Matei.

- Mara, am venit să-l văd pe Max.

Max era un câine mare, frumos și vesel. Sări pe Matei de cum îl văzu, apoi o luă la fugă prin curte, însfăcă din mers o minge roșie și o aduse la picioarele lui,  privindu-l fix în ochi.

- Uite, vrea să vă jucați cu mingea, râse Mara. 

Aproape se întunecase, dar copiii nu se mai săturau de joacă. Iar Max părea neobosit.
Matei îl auzi pe tatăl sau strigându-l. 
Chiar atunci apăru și mama Marei în curte.

- Matei, am făcut clătite. Nu stai să mănânci cu noi? 

- M-a strigat tata și se supără dacă întârzii. 

- Bine, îți pun câteva la pachet.

- Uite, tata, mama Marei ne-a dat clătite.

- Nu trebuia să le iei.

- Dar ea mi le-a dat, spuse Matei și fața lui se schimonosi a plâns.

Sever îl lua în brațe.
- Iartă-mă, te rog, sunt obosit. Spală-te pe mâini și vino să mănânci. 

- Vrei să-ți povestesc de Max?

Nu, nu voia. Nu avea chef de nimic. Lucrase toată ziua la un proiect care îi dădea bătăi de cap. 
Adevărul era că Sever se schimbase după moartea Emei, mama lui Matei. Murise în urmă cu trei ani de o formă agresivă de leucemie care o răpuse în câteva luni. Și lumea lui s-a  prăbușit. În primul rând devenise tăcut. Nici înainte nu era prea vorbăreț, dar acum prefera să evite cât putea orice dialog. 
Prietena Emei, Andreea, se oferise să îl ajute cu Matei. La început a acceptat, pentru Matei. Îi făcea bine o prezență feminină în casă. Dar și pentru el. Abia își ducea tristețea lui, iar când o vedea pe a lui Matei, i se sfâșia sufletul. 
Cu timpul însă a început să se îndoiască de altruismul intențiilor ei. Andreea părea mai mult interesată de el decât de Matei. Ori el nu era deloc dispus să intre în jocul ei.
'Dumnezeule, ce fel de suflet are femeia asta?! Ema a fost prietena ei, nu a trecut nici un an de când a murit, cum crede ea...?!' 
Așa a ajuns să lucreze de acasă. 

- Oricum, Matei începe școala, i-a spus și va trebui să mă ocup mai mult de el.

Suferea. Suferea crunt și era măcinat de remușcări deși știa că nu a putut face nimic din ce stătea în puterea lui să o salveze, dar ar fi putut să stea mai mult cu ea. Dar cine s-ar fi gândit?!  În gândurile lui ei îmbătrâneau împreună. 

- Știi, tata, e un cățel atât de deștept, înțelege tot ce îi spui. Și jucăuș. Ne-am jucat cu mingea, o prinde din zbor, sare și doi metri înălțime.

Sever a zâmbit.

A doua zi dimineață l-a condus pe Matei până la poartă, unde se întâlnea cu Mara, școala era la trei sute de metri de casa lor. 
A văzut-o pe Mara venind împreună cu Max. Max a sărit bucuros pe Matei, alerga în jurul copiilor, apoi brusc s-a oprit, s-a întors către Sever, l-a mirosit și i s-a urcat cu picioarele pe umeri. Sever l-a împins aproape brutal și când a văzut fețele dezamăgite ale copiilor, a zâmbit încurcat.

- Mie îmi este frică de câini. Am avut o experiență neplăcută în copilărie.

- Hai să plecăm, a zis Mara și au plecat amândoi agale cu Max țopăind între ei. 

Da, îi era frică de câini. Avea vreo zece ani și venea într-o seară de vară acasă de la fotbal. Au apărut parcă de nicăieri doi câini mari care au început să-l latre. El s-a speriat și a luat-o la fugă, cu câinii după el, strigând cât îl țineau plămânii. Aproape ajunsese acasă când unul dintre câini l-a mușcat de picior. Tatăl lui a ieșit auzindu-i țipetele, a alungat câinii, și l-a dus în brațe până în casă. 
Experiența fusese atât de traumatizantă pentru el că se temea și de un  Bichon.

Își promise că îi va explica lui Matei când se va întoarce de la școală. 
Nu putea uita dezamăgirea de pe fața lui.
Auzi un lătrat la ușă. Era Max.

- Te rog, du-te acasă! 
Max. l-a privit fix în ochi, a lătrat scurt, ca un răspuns, s-a întors și a plecat liniștit.

- Măcar este deștept, își spuse.

Matei mergea în fiecare zi la Mara. Nu îi mai ceruse să îi ia un câine, înțelesese când îi explicase că nu își poate înfrâna teama de câini, dar îi promisese că va încerca și Matei nu voia să-l forțeze. Și oricum, îl avea pe Max.

- Ai să îl iubești până la urmă pe Max, tata, ai să vezi.

- Matei, dacă vrei, adoptăm o pisică.

- Nu, lasă, mă joc cu Max. Eu îl iubesc și el mă iubește pe mine. Este bine așa.

Cel puțin nu se mai speria când îl vedea pe Max.

Terminase proiectul în ziua aceea și parcă se simțea mai ușurat. Porni spre școală să îl ia pe Matei. Avea de gând să îl scoată în oraș, unde o vrea el să mănânce. În fața școlii îl văzu pe Max care stătea cuminte lângă o tânără. 
N-ar fi putut-o descrie. 
Sever nu mai privea femeile după moartea Emei. Le privea, dar fără să le vadă. Max îl zări, dădu din coadă, lătră scurt, ca un salut, dar nu se mișcă. 

- Chiar este deștept, își spuse.

Apărură și copiii.

- Bună, eu sunt Oana, se prezentă mama Marei. 

- Sever, mă bucur că ne cunoaștem în sfârșit. 

- Da, era cazul, copiii noștri sunt prieteni buni, zise ea și zâmbi. 
Și Sever văzu o privire tristă pe un chip frumos. 

- Matei, mă gândeam să mergem în oraș să mâncăm. Unde vrei tu.

Oana zise repede.

- Vai, nu v-a spus Matei?!  
L-am invitat la noi la masă. Mi-a spus că îi este dor de supă de pui cu găluște cum îi făcea mama lui și... Îmi cer scuze, nu am vrut să...

- Mi-ar fi plăcut să-mi spui Matei, se bosumflă Sever

- Am uitat, tata, te rog să mă ierți!

- Sunteți binevenit și dumneavoastră, dacă doriți, zâmbi Oana.

- Mulțumesc frumos, poate altă dată.

Ema făcea des supă de pui când era Matei mic. Era preferata lui. 
Brusc se gândi că face aceeași greșeală cu Matei pe care o făcuse cu Ema. Matei spusese unui străin că îi este dor de mama lui. Zâmbi trist.

- Știți ceva, nici eu nu am mai mâncat de mult supă de pui. Dar am o singură condiție, mă lăsați să mă revanșez. 

- Oana, spuneți-mi Oana. 

- Sever, spuse și el. Și zâmbi din nou.

Stabliseră că duminică sunt invitate la ei la masă. 
Sever se dăduse peste cap. Pregătise grătarul, cumpărase pește, carne de toate felurile, nu știa ce le place, tort, prăjituri, sucuri, legume, fructe. Matei îl ajută la salată, își puseseră ochi din felii de roșii și castraveți, se fugăriseră prin bucătărie și răseră. Și în monentul acela Sever își promisese că vor face asta în fiecare duminică. De ani buni nu râseseră împreună.

Și așa a început. 
Își făcuseră un obicei. Sâmbăta mâncau toți la Oana, duminica mâncau toți la Sever. Sâmbătă dimineața mergeau toți patru la cumpăraturi. Și era atât de plăcut să-i vadă cum se sfătuiau ce să cumpere, cum Oana nu-i lăsa să cumpere prea multe dulciuri, cum alegea fructele bucată cu bucată, cum îl întreba dacă să cumpere vin sau bere, cum se sfătuiau apoi de care să cumpere și cât de mândri erau copiii de sarcina lor de a împinge coșul. Și toate astea îi dădeau o stare de bine. Și își dădu seama cât de mult pierduse că nu o însoțise niciodată pe Ema la cumpărături.

- Mai mult am să te încurc, nu mă pricep.
De fapt, prefera să stea și să lucreze la calculator. 

Zilele lui începuseră să  difere față de cele din ultimii trei ani. 
Își făcuse un program fix de lucru pe care îl respecta cu strictețe. După amiezele le petrecea împreună cu Oana și cu copiii, seara îi citea lui Matei povești, se uitau la desene animate împreună, se jucau, vorbeau. Chiar se împrietenise și cu Max. Diminețile, când copiii erau la școală si Oana la serviciul ei, Max venea să stea cu Sever. Lătra scurt la ușă, după ce ducea copiii la școală, să anunțe că a venit. Uneori stătea prin curte, dar când era prea frig, Max intra în casă și se așeza lângă picioarele lui. Și nu mișca. parcă să nu-l deranjeze. Nu cerea nimic, doar să nu fie singur. 

- Max, tu știi că eu nu mi-am imaginat vreodată că am să stau atât de aproape de un câine? 

Max lătră scurt, ca un răspuns. 

- Da, râse Sever.

Începuse să îi placă viața lui de acum. Parcă și fricile lui dispăruseră. Iar Oana...

Oana nu îl sufoca cu prezența ei, dimpotrivă, el și-o dorea, nu forța nimic, se sfătuia cu el. nu părea că vrea altceva decât ce aveau. Tot ce conta pentru ea, părea că sunt copiii.  Când fuseseră copiii răciți,  amândoi, îi ținuse la ea, îi tratase, îi îngrijise la fel.
- Este mai bine așa, a zis, poți lucra liniștit la proiectele tale. Și apoi, suntem la doi pași, dacă va fi să am nevoie de ceva.'

Într-o zi Max lătra în curtea lui într-un fel pe care nu îl mai auzise. Copiii erau la școală. Nu înțelegea. Ieși și îl văzu pe Max agitat, alergând spre poartă, apoi spre el, apoi iar spre poartă.

- Cred că vrei să-mi spui ceva, zise și porni în urma lui. Max alerga spre casă și din când în când se oprea și se întorcea să vadă dacă îl urmează. Ajuns în curtea Oanei, o văzu stând cu capul pe masa terasei plângând în hohote.

- Dumnezeule, își zise.

Se apropie încet de ea și o mângâie pe cap. 

- Ce s-a întâmplat?!

Oana se aruncă în brațele lui, hohotind.

- Tatăl Marei a murit! a strigat. A murit azi dimineață într-un accident de mașină. Cum îi dau eu vestea asta Marei?! Cum?!

Divortaseră când Mara avea doi ani. Se iubiseră din liceu și se căsătoriseră de foarte tineri, apoi pur și simplu nu au mai putut trăi unul cu altul. Au rămas prieteni, el o adora pe Mara, nu dispăruse din viața ei, doar viețile lor luaseră făgașuri diferite. Oana percepuse divorțul ca pe un eșec personal. Ea nu știuse să îl țină lângă ea, ea îl îndepărtase, ea nu era capabilă să fie parteneră într-un cuplu, ea era singura vinovată. 

- Nu-i spune azi. Dă-ți timp să te liniștești. Iau eu copiii la mine azi, găsim o scuză plauzibilă. Ai să vezi, ne vom descurca. Eu am experiență în cazul asta, zise Sever cu un râs amar. Dă-mi hăinuțe și pijama și ce-i mai trebuie Marei peste noapte. Apoi te las să plângi în voie. De orice ai nevoie, știi unde mă găsești. 

Și-n tot timpul asta Max stătea lângă ei privindu-i pe rând și din când în când mormăia. Sever îl mângâie pe cap și zise.

- Fii liniștit, are să fie bine. Îți promit. Vino cu mine, s-o lăsăm să-l jelească în voie. Venim noi mai târziu să vedem ce face. Va fi bine, promit!

Mara plângea cu capul rezemat pe genunchi. Matei o ținea de după umeri, iar Max o privea îngrijorat, uitându-se din când în când la Sever de parcă îi spunea ' Fă ceva'!

- Nu mai plânge, Mara! Eu sunt aici și nu am să te părăsesc niciodată. Și, uite, am să-l rog pe tata să fie și tatăl tău. Este un tată bun, să știi. Are să aibă grijă de noi, de amândoi.

Max lătră scurt, ca o încuviințare. Sever o privi pe Oana și Oana pe el, și nu mai era nevoie de cuvinte. Matei ridică privirea spre tatăl lui. 

- Nu-i așa, tata? Suntem aproape ca o familie. Oana poate fi mama mea și tu tatăl Marei. Nu-i așa tata, întrebă Matei, cerșind răspunsul din priviri înlăcrimate.

- Ba da, așa este, suntem o familie, zise Sever,
înghițându-și nodul care i se puse în gât. 
Nu îndrăznise să creadă că va mai spune vreodată cuvântul ăsta. Familie.
Oana îi sări în brațe și el o ținea strâns, ca și cum nu ar fi vrut să îi mai dea drumul niciodată. 
Un gând ciudat îl făcu să tresară: nimic din tot ce trăia acum nu ar fi fost posibil dacă nu ar fi fost Max. 
Max se apropie de el și îi linse mână, privindu-l de parcă spunea 'Mulțumesc'!

- Până una alta, zise Sever dregându-și glasul sugrumat de emoție, că tot se termină școala săptămâna asta, mă gândeam că ar fi o idee minunată să plecam cu toții într-o vacanță. Toți avem nevoie de o vacanță. Mara, unde ai vrea să mergem?

- La mare, zise Mara, printre sughițuri 

- Și tu, Matei? 

- Îl putem lua și pe Max?

- Sigur, vom merge toți, ca o familie adevărată.

Le-a trebuit mai bine de o oră să-l oprească pe Max din alergat în jurul curții și din lătrat. Și râdeau. Toți râdeau.