De aici către eternitate

Încă din copilărie am obiceiul aprinderii lumânărilor pe balcon în seara Luminației. 
De la fereastra bucătăriei se vedea cimitirul. Îl vedeam și în restul zilelor, dar de Luminație era un spectacol. Seara, când se întuneca, cimitirul se arăta luminat, dansând parcă în lumina tremurândă a lumânărilor. Era feeric. 
Nu înțelegeam nici semnificația, nici rostul luminilor, în cimitir oamenii erau morți, nu aveau nevoie de lumină. 

Cum nu aveam pe nimeni în cimitirul acela căruia să îi aprind lumânări, am făcut un obicei din a aprinde lumânări pe balcon.  

În spatele blocului în care am locuit până pe la zece ani era o cărare care ducea direct în cimitir. Noi copiii, obișnuiam să ne jucăm în cimitir. Erau alte vremuri. Dar pentru mine cimitirul era ca o carte cu povești. Citeam de pe cruci datele nașterii și ale morții celor care se odihneau sub ele, unele aveau fotografii vechi, îngălbenite de vreme, altele aveau fotografii noi, altele erau simple cruci purtând un nume șters de timp, și îmi imaginam povești cu viețile lor. 
Erau și cavouri în care nu am reușit să intru niciodată, erau mereu închise, dar mă  mâna curiozitatea de fiecare dată la ele. 

Căpătasem obiceiul ăsta de a-mi imagina viețile celor din cimitir când murise o fetiță care se născuse în același an ca și mine și pe care o chema la fel ca pe mine. Nu o cunoscusem. Îi auzisem pe părinții mei vorbind despre durerea părinților ei. 
Eu speriasem deja moartea de vreo două ori, nu știam pe atunci că aveam să o mai sperii de încă patru ori, iar fetița aceea murise.

Nu știu dacă mi s-a părut neapărat și logic când mi 
s-a spus că semnificația aprinderii lumânărilor este pentru a călăuzi sufletele celor morți înspre lumină. 
A trebuit să îmi moară cei pe care i-am iubit ca aprinderea lumânărilor să aibă un rost pentru mine. 
Nimic din ce sunt nu aș fi fost fără ei, toți morții mei de acum. Și pentru mine, rostul aprinderii lumânărilor este că ei, morții mei, nu sunt pierduți în întunericul uitării, ci sunt readuși în prezent prin lumina aducerii aminte. 
Fiecare flacără de lumânare luminează amintirea vie a chipului iubit al mamei, al tatălui, al unei bunici, al unui bunic, al unui verișor, al unui prieten drag, sau imaginea unui strămoș pe care nu l-am cunoscut, dar fără de care eu nu aș fi aici.

Pe bunica tatălui meu o chema Cristina. 
Nu am cunoscut-o decât din poveștile tatălui meu. 
Când era foarte supărat pe mine, mai ales în ultimii lui ani, când demența senilă pusese stăpânire pe mintea lui, tata îmi spunea cu năduf "Toată ești Cristina!"  N-am știut niciodată de ce în mintea lui mă compara cu Cristina, dar mie nu mi se părea ceva rău. 

Cristina a avut patru băieți și toți și fiecare dintre ei au avut un destin tragic. 

Cel mai mare, Ghicu, a fost primul care s-a întâlnit cu destinul undeva în primul război mondial, la nici douăzeci de ani, dezertând din armata austro-ungară.  "Mamă, eu îndărăt nu mă mai duc. Decât să mă spânzure ei ca pe un câine, mai bine o fac eu". 
L-a găsit spânzurat de o creangă a nucului bătrân din păduricea de la marginea satului. A tăiat funia, l-a pus pe gâtul calului, a venit cu el acasă și l-a îngropat la marginea cimitirului fără cruce la cap.

Al doilea, Alexandru, a fost îngropat de un obuz. S-a întors acasă dar și-a pierdut mințile. Din când în când, că altfel nu ieșea din curte cu lunile, alerga în pielea goală prin sat. Doar pe ea o asculta, doar ea îl putea liniști. L-a îngropat și pe el, dar cu cruce la cap.

Al treilea, Bosie, ofițer în armata română, nu s-a mai intors niciodată de pe front. Și ea nu știa nici măcar unde a murit, sau cum, nu i-a spus nimeni niciodată. Dispăruse în neant.

Iar pe cel mai mic, Tini, 
i l-au luat într-o toamnă și i l-au dus în închisorile comuniste, ca pe toți  "dușmanii poporului" de atunci, și nu l-a mai văzut vreodată. Cristina a murit după doi ani. Avea optzeci și trei de ani. Tini s-a întors acasă după opt ani, eu aveam pe atunci trei ani, și a mai trăit optsprezece.
Tini a fost bunicul meu.

Când a murit, Cristina a cerut să fie îngropată lângă Ghicu, să aibă și el cruce la cap. Mormântul lor de la marginea cimitirului este abia vizibil azi și nu mai este nimeni dintre cei care i-au iubit care să le aprindă lumânări. Aprind eu o lumânare și îi mulțumesc Cristinei că ea, nu altcineva, a fost străbunica mea. 

Să nu ai pe nimeni în viața ta pe care să-l jelești este ca și cum nu ai avut pe nimeni în viața ta pe care să-l iubești. 

Sunt morminte la care nu este nici o lumânare aprinsă. Niciodată, de parcă nu i-a iubit nimeni, de parcă nu și-i mai amintește nimeni. Nu i-am cunoscut, nu știu cum arată chipul lor, dar le aprind de fiecare dată o lumânare, pentru că așa cred eu, cu mintea mea puțină, că îi aduc din uitare.

Nu știu dacă lumina lumânărilor aprinse la morminte călăuzește sufletul morților înspre "lumină", sau, dacă vreți, spre rai, dar cred că aducerea aminte nu-i lasă în întunericul uitării.  Oricare ar fi crezul, de Luminație, cimitirul este luminat de lumânări. 

Am păstrat obiceiul de a aprinde lumânări pe balcon ca pe o îndatorire pentru cei pe care mi-i amintesc. 
Pentru că, în cele din urmă, tot ce mai rămâne din noi, sunt simple povești în amintirea cuiva.