Păcate 

Lidia deschise ușa. Îl auzise când parca mașina. Florin, cu două plase mari în mâini, intră în casă cu același zâmbet larg ca în urmă cu treizeci de ani.

Când l-a văzut atunci în ușă, a avut un șoc. Ar fi jurat că este Teodor. Dar el tocmai plecase într-o delegație la București. Nu putea scoate niciun cuvânt, îl privea doar cu o expresie de groază și uimire pe față. Nu știa cine este, nu știa de ce stă în ușa ei ținând în mână un buchet de flori și un plic, nu știa ce să spună. Doar îl privea.

- Doamnă, vă rog să mă scuzați că vă deranjez, îl caut pe Teodor Bugnar, mi s-a spus că locuiește aici..

- Da, este soțul meu, îngăimă și ar fi putut jura că nu ea rostise cuvintele.

- Mă numesc Florin. 
Și zâmbi. Larg. Florile sunt pentru dumneavoastră. 
Lidia luă florile instinctiv, Încercând din răsputeri să se desmeticească.  
'Poate este doar o pură coincidență asemanarea lui cu Teodor, își zise,  poate este imaginația mea, poate este o întâmplare bizară, poate băiatul ăsta vrea doar să îl roage pe Teodor să îl ajute cu ceva, mereu vin oameni să-i ceară ajutorul și Teodor îi ajută pe toți dacă poate, și eu stau stană de piatră în ușă pentru că semănâ izbitor cu Teodor. Ce-o fi crezând despre mine, bietul băiat'?

- Te rog, vino în casă. 
Florin întră timid.
- Te servesc cu o cafea,? Un ceai? 

- Nu, multumesc.

Apărură două fetițe, de vreo trei-patru anișori. 

- Ele sunt fetițele noastre, Patricia și Romana. 
Fetele îl priveau curioase și îi zâmbeau ghiduș .Florin nu-și putea deslipi privirea de ele. Aveau exact aceiași ochi ca el.  

- Sunt tare frumoase, zise mai mult pentru el.

Lidia lipi fetițele de ea și văzu cum ochii lui Florin se umplu de lacrimi în timp ce își strângea atât de puternic mâinile că degetele i se făcură albe. 

- Doamnă, ce vreau eu să vă spun este mai delicat. 

- Sigur. Mergeți în camera voastră, le spuse fetițelor, și ele plecară făcându-i cu mâna lui  Florin. Le făcu și el cu mâna, zâmbind. Larg. După câteva minute de tăcere, Florin îi întinse plicul. 

- E o scrisoare de la mama mea. A murit acum trei luni. Am găsit-o în sertarul ei. 
Ea nu..

Lidia luă scrisoarea și,  cumva, parcă știa ce avea să citeasca. 

' Dragul meu,

Nu aș fi vrut să trebuiască să citești vreodată aceste rânduri. Aș fi vrut să fi avut puterea să îți spun eu adevărul. Credeam că te ocrotesc ascunzându-l de tine. Acum știu că am greșit. Și nu pot pleca cu povara asta pe suflet. Vreau să știi că, undeva în lumea asta, ai un tată. Nu vreau să te întrebi o viață întreagă cine ești.

Tatăl tău este Teodor Bugnar. Nu am să te mint, nu a fost o mare iubire. Eram tineri, studenți amândoi, el la București, eu la Iași. Ne-am cunoscut la un bal. Era în vacanța de vară, venisem câteva zile la colega mea de cameră din cămin. Pe când mi-am dat seama că sunt însărcinată era prea târziu, plecasem deja de la colega mea. 
El  nu a știut niciodată de existența ta. Cum puteam să-i spun că el este tatal tău? Nu m-ar fi crezut. Era greșeala mea și trebuia să mi-o asum. Nu aș fi renunțat la tine pentru nimic în lume. Te-am iubit înainte de a te naște. 
Când am aflat că sunt bolnavă am decis că este timpul să știi, dar nu am avut curajul să te privesc în ochi și să îți spun că te-ai născut pe lumea asta dintr-o greșeală. 
Te-am iubit mai presus de viața mea și, datorită ție, am fost cea mai mândră și fericită mamă din lume.
Ești un copil minunat. 
Să nu uiți asta niciodată. .

Te rog să mă ierți că te-am părăsit. Mama.'

Lidia puse scrisoarea pe genunchi și rămase privind în gol.

Era studentă în anul trei la Litere și trăia o poveste de dragoste cu Dan, student la Politehnică. Când a rămas însărcinată i-a spus lui Dan. Se aștepta să se bucure, să o ceară de soție, să își facă planuri pentru viitor. Dan a privit-o aproape străin. 
'Nu știu ce să zic. Crezi că ai să te descurci cu un copil și cu școala'? 
A pus reacția lui pe seama șocului și s-a gândit să îi mai dea un pic de timp. Dan o iubea. Dar Dan o întreba de fiecare dată când se întâlneau:
'Ai rezolvat problema'?.
Copilul era doar o problemă pentru el. Timpul trecea și ea încă nu știa ce să facă. Într-un târziu a înțeles că Dan nu își dorește o familie cu ea și i-a mărturisit prietenei ei. 
- Știu pe cineva care face avorturi. Te duc la ea.  
- Ești însărcinată în mai mult de patru luni, i-a spus femeia aceea. Nu știu ce să zic, sunt riscuri. Ești sigură că asta vrei?
- Da, a spus Lidia. 
A avut noroc, nu a făcut complicații. Fusese băiețel. Nopți în șir l-a visat, a mers la toate bisericile și s-a rugat, a creșit iertarea, dar nu putea ea să se ierte.
Pe Dan nu l-a mai văzut niciodata. Nu ar mai fi vrut. 
Erau nopți când se trezea plângând, cu cămașa udă pe ea; visa că băiețelul acela o strigă, niciodată nu-l vedea, doar îl auzea.
Și coșmarul se repeta la nesfârșit. Când s-au născut fetele, s-a mai împăcat cu gândul. Dar nu de tot. Coșmarul nu dispăruse.

- E un semn, spuse Lidia, aproape strigând.

Florin o privea speriat. 

- Doamnă, eu..

- Mai ai pe cineva pe lumea asta, Florin?

- Nu, doamnă. Mama nu s-a căsătorit niciodată. Știți, credea că nimeni nu o poate accepta cu un copil. Și nici nu voia pentru mine.un tată care să nu mă iubească. Nici frați nu am avut. Bunicii au murit, bieții de ei, amândoi, de mult, doborâti de muncă și boli, eram mic eu.

- De fapt, ce voiam să spun este că ai să rămâi la noi. Teodor se întorce mâine seară, dar să fii liniștit, este un om bun.

- Doamnă, știți, pot să merg la hotel.

- Nici vorbă, rămâi cu noi.

Teodor îl privea năuc, parcă se vedea pe el însuși. Nu-i venea să creadă cât de mult îi semăna. 
'Cine s-ar fi gândit'?!

Își aminti de fata aceea. Avea niște ochi de un albastru ireal, aproape albi. Cum o chema?
- Rodica, spuse abia șoptit, 

- Da, zise Florin. Pe mama o chema Rodica. 

- Nu prea îmi găsesc cuvintele acum. Surpriza este... Îmi pare rau că nu mă pot controla, nu meritai reacția asta din partea mea. Îmi pare rău că nu am știut. Îmi pare rău că a trebuit să treci prin toate câte ai trecut. Nu știu să-ți spun ce aș fi făcut atunci, dar știu ce voi face de azi înainte. Ești în clasa a unsprezecea, așa ai spus.

- Da, la toamnă.

- Bine, până la toamnă vom face tot ce trebuie. Rămâi la noi. Cu siguranță nu voi îngădui să rămâi singur pe lume. Nici nu se pune problema. Ești băiatul meu și noi suntem familia ta. Asta este tot ce contează.
Și îl îmbrățișă pe Florin, care îl privea cu ochii goi.
- Fii liniștit, are să fie bine, copile. Ai să vezi.

Lidia îi zâmbi și el o sărută pe obraz. 
- Ai plecat cu noaptea în cap. De ce nu ai așteptat să mă trezesc? Și iar ai cumparat tot magazinul.

- Așa am primit dispoziții, am cumpărat ce mi-au spus zânele să cumpăr, râse. E ziua lui, vrem să fie ceva special. 

Zânele, așa le spunea  fetelor. Se iubeau. Pentru ele a fost cel mai bun frate. Orice necaz, mic sau mare lui i-l spuneau și el îl rezolva. Se sfătuiau cu el, aveau încredere în el, le știa toate secretele. Nimeni nu avea un frate mai bun ca ele. Iar pentru el, ele erau un dar pe care și-l dorise toată viața, surorile lui.  Când au terminat școala fetele au plecat la București la facultate. Romana este arhitect si Daciana designer și muncesc pe brânci amândouă. 
'Vrem să fim cunoscute, i-au spus .Cum ești tu acum în oraș'. 

- Am vorbit cu zânele de vreo jumătate de oră. Am vrut să merg să le iau de la aeroport, dar au zis că închiriază o mașină, mai spuse Florin. Trebuie să apară de-acum.
Tudor s-a trezit? 

- A plecat cu Maia după tort. A zis că el vrea să i-l aducă lui Bunu. 
Maia era soția lui, iar Tudor era băiețelul lui.  

- Tata?

- Te așteaptă. 

- Hai, să ducem sacoșele în bucătărie și apoi mă duc la el. Să nu faci nimic până vin zânele..Așa mi-au pruncit. Vor ele să pregătească nu știu ce. 

Lidia râse. 

- Știi că nu pot 

- Eu am încercat, râse Florin 

'Să nu-mi spui mamă, i-a spus Lidia cu ani în urmă. Mama ta a fost o femeie specială, să știi asta. Eu nu pot să îi iau locul. Nu merit o așa onoare'. 

Intră în cameră. Îl privi cum se mișcă greoi, sprijinindu-se în baston.  

Făcuse un AVC în urmă cu șase luni. De aceea se și dădeau peste cap acum, ca ziua lui să fie specială. Împlinea șaptezeci și cinci de ani. Își revenise destul de bine, mișca mai greu piciorul drept, vorbea mai greu, dar se făcea înțeles și nu mai auzea decât cu aparat auditiv. Vorbea încet din cauza lui. 

- Sunt gata de plecare, spuse Teodor.

Florin îi întinse brațul și porniră amândoi. Aveau traseul lor de o oră, zilnic. Mergeau agale, cu pași mici. Îi povestea de fiecare dată câte ceva din copilăria lui, despre părinții lui, despre sora lui care a murit la douăzeci și cinci de ani, pe care o iubise tare mult. Și Florin asculta. Îi știa pe toți, dar doar din fotografii.

- Ei sunt familia ta, îi spunea de fiecare dată când scotea albumul cu fotografii.

Era mândru de Florin. Fusese un copil cuminte. Nimeni nu putea spune vreun cuvânt rău despre el. Când a terminat studiile s-a întors acasă, și-a făcut o afacere cu mașini, apoi un service, acum era un nume în oraș. Uneori îl întreba despre copilăria lui, dar Florin nu se plângea niciodată. Lăcrima doar când vorbea de mama lui, și atunci Teodor îl lua în brațe și îi spunea. 
- Tare mult te-a iubit. 
Cu ani în urmă, când încă era în putere, au mers la mormântul ei. Doar ei doi.
- Îți multumesc că mi l-ai dăruit, a șoptit atunci Teodor, încet, cât să audă doar el și Rodica. 
-Ai spus ceva, tată, l-a întrebat Florin. 
- Nimic.

De când făcuse AVC-ul,  Florin se mutase cu familia la ei în casă. 

- Copile, i-a spus, poate Maiei nu-i convine. 

- E mai bine pentru toți. Casa e prea mare și prea goală de când au plecat zânele. Și, sincer, crezi că aș putea să o despart pe Lidia de Tudor?

Au râs. 

Lidia se închinase la toate icoanele când s-a născut Tudor. Atunci i-a dispărut pentru totdeauna coșmarul care o bântuise atâtea nopți. Simțea că în sfârșit păcatul ei fusese iertat. 

Ajunși pe aleea de la intrarea în parc Florin îl întrebă. 

- Vrei să stăm aici pe bancă cinci minute să te odihnești puțin?

Teodor întinse mâna. Florin se aplecă spre el să audă ce vrea să spună și-i văzu ochii umezi. Scoase o batistă și îi sterse ochii cu blândețe. Dar lacrima continua să apară.

- Te doare ceva, tată? 

Teodor îi prinse mâna între palmele lui tremurânde și o lipi de obrazul lui.

- Florin, eu, știi...
- Știu, tată. Știu.