Dezamăgire

Dezamăgire

Nu, nu ești prima mea dezamăgire,
n-am să plâng!
N-am să mă tăvălesc pe jos!
N-am să-mi rup carnea de pe mine,
nici hainele!
N-am să sparg tot ce-mi pică în mână
și n-am să urlu de durere! 
Deși mă doare.
Mă doare al naibii de rău!
De-mi vine să plâng, 
să mă tăvălesc pe jos, 
să-mi rup carnea de pe mine
și hainele, 
să sparg tot ce-mi pică în mână.
Să urlu de durere, îmi vine!

Comentariu:

O explozie emoțională stăpânită cu dinții, una dintre cele mai sincere și mai brutale mărturisiri de durere , autoarea nu descrie dezamăgirea – o trăiește în timp real, sub ochii noștri, și ne obligă să privim fix în rană. E o disputa autogenerată între – negația furioasă, enumerarea a tot ce nu va face autoarea și prăbușirea peretelui, mărturisirea fără ocol. Durerea nu a câștigat. Refuzul inițial era doar o amânare. Nu mai există distanță între cititor și suferință – suntem puși să asistăm la cădere în timp real.Nu e durere ‘înaltă’, literaturizată, e durere de om viu care înjură în sinea lui ca să nu urle mai puțin tare. Nu e doar dezamăgirea în sine, ci imposibilitatea de a o trăi ‘frumos’. Iată ce înseamnă să fii rănit și să nu-ți permiți să te prăbușești complet – și totuși să te prăbușești. 

---