Nostalgia nu e doar un film de Tarkovski

Nostalgia nu e doar un film de Tarkovski

Ni se spune nostalgici celor din generația mea, dar adevărul este altul, nu ced că îi pare rău cuiva după vremurile de odinioară, poate după tinerețe și zburdălnicia ei. În schimb suntem generația călită, cine s-a adaptat odată la bunăstarea socialistă rezistă și în pustiu, pentru că a învățat să trăiască de partea perdantă a societății și să nu-și facă o problemă din asta. E în fond adevărata libertate pe care o simte doar cel care nu mai are nimic de pierdut. Contemporanii care ne văd pe noi nostalgici au devenit temători: ce ne facem dacă.. dacă câștigă cutare alegerile.. dacă vin rușii.. dacă vine războiul.. Câteodată ne lăsăm și noi furați de val, uităm că rușii au mai fost la noi, că la școală aveam câte 5-6 ore de limba rusă pe săptamână în vederea sovietizării noastre rapide, că exista un singur partid pe care nu l-ar fi votat nimeni, dar oricum asta nu conta fiindcă se știa dinainte ca vor câștiga alegerile cu 98%, că nu eram în război, dar rațiile noastre alimentare erau mai mici ca pe vremea războiului și la toate acestea trebuia să rostim cu orice ocazie cuvinte de calda mulțumire pentru traiul nostru minunat. 
Astăzi nu mai interesează pe nimeni cum trăiam noi și de aceea spaimele celor mai tineri cărora li se pare o nenorocire dacă se ia internetul pentru 5 minute sau dacă stau 20 de minute în trafic. Dacă ai trăit luni de zile fără telefon (ăla cu cablu și disc) și ai așteptat o noapte întreagă la minus 20 trenul personal fiindcă cel cu care trebuia să călătorești a fost suspendat, pentru ca apoi, înghețat bocnă să ajungi la ședință unde îți erau expuse noile victorii în construirea socialismului, ai o altă viziune despre karma. 
La ședințe era lăudat regimul și mai ales conducătorul, dar ție nu ți se promitea nimic și cu nimic ramâneai dar nici nu te așteptai la nimic. În schimb erai fericit dacă puneai mâna pe o carte, îmi amintesc traficul cu ‘Cel mai iubit dintre pământeni’ de Marin Preda și ‘Drumul cenușii’ de Augustin Buzura. Eram în stare să ne simțim răzbunați doar fiindcă citeam aceste cărți care i se par ciudate unui cititor de azi, un cititor care nu are cum să înțeleagă sistemul de control și limita pâna la care aveai voie sa gândești, dincolo de acea limită era zona interzisă iar controlul funcționa atât de bine că se transformase în autocontrol. 
Toate acestea sunt oarecum firești pentru o țară cu destinul nostru geopolitic, dar nu ai cum sa nu te întrebi - după ce vor fi nostalgici cei care azi se cred tineri și nemuritori? După orele petrecute zilnic în fața ecranului unde ai văzur mii de poze, ai citit mii de frânturi de text care nu te-au interesat nici pe tine și probabil nici pe alții, după libertatea de scrie ce vrei pe rețea, oricum nu contează, încât te bucuri dacă te mai ‘raportează’ câte unul, dovadă ca totuși cineva ți-a dat cât de cât atenție?.. După iluziile pierdute călătorind oriunde și oricând doar ca să-ți dai seama că viața e peste tot la fel? După cozile din trafic mai lungi decât cozile la benzină sau la carne de pe vremuri? După rafturile pline din supermarket la care te uiți degeaba, fiindcă trebuie să mănânci regim? După entuziasmul cu care te năpustești cu ștampila în cabina de vot, după care urmează dușul rece? După faptul că ajungi autor publicat (deci consacrat) în câteva luni și le vei acorda autografe celor 14 participanți la lansare, 5 din familie, 7 prieteni și doi care nu știu nici ei cum au nimerit acolo, dar au auzit că se dă o gustare? 
Oare când vom înțelege că ne agățăm de o biată iluzie?