Care cu trestie dulce

Care cu trestie dulce

Atunci copilul aude Meșterul 
zămislind lyra lângă Marea Roșie 
un roșu cântec adastă în vizuina dihorilor. 

În amurg Meşterul purtat pe targă verde 
prin munții sticloși ci păunul 
stă în mijlocul negustorilor de vite învățându-i: 

'Poemul să mai aștepte patruzeci de zile…' 

Departe locuitorii deșertului înjunghie oile 
aprind carele cu trestie dulce sub bolți de mahon. 

Acolo nimeni nu presimte moartea păunului 
(numai sămânța animalelor curate se-nvolbură).

Loc de interpretare:

‘Mitul personal rescris’ - / sau autoportret din note de subsol? Sunt ispitit să scriu aici despre întoarcerea poetului către lume. Din motive evident subiective îl percep tot ascuns în vizuina lui construită precaut din ezitări și eschive. El este unul dintre privilegiații care știu ce face meșterul și unde se află el, cel care zamislește deloc întâmplător instrumentul poeziei lânga Marea Roșie. Purtat ca un profet pe targa obligatoriu verde, cum ne învăța odată Teohar Mihadaș, urmează drama: oracolul se dovedește a fi un păun, o pasăre bună la orice, dar nu la rolul de pasăre a destinului. Citiți și recitiți aceste versuri până vă veți simți păuni, atunci ați ajuns la capătul lecturii. Bine, Ioane! Asteptăm cele patruzeci de zile, vremea poemului înca n-a venit nici până în ziua de azi. Ne pregătim ca de obicei de ritualuri pe care le repetăm la nesfârșit, sau până la sfârșitul previzibil al existențelor noastre care nu vor apuca ‘moartea păunilor’. Cât despre ‘sămânța animalelor curate’ știm doar că e o promisiune.