Risipire

Risipire

Iulian intră încet în cameră, se apropie de pat, se aplecă și își sărută copilul pe frunte. Îl privi cum doarme liniștit și în colțul ochilor îi apăru o lacrimă pe care altă dată și-ar fi ascuns-o. Acum însă i se părea că lacrima era unde se cuvine. Nici nu se obosise să o șteargă. O lăsă să curgă, arzândă, pe obraz. Se simțea rupt în bucăți și știa că nu își va reveni degrabă după ziua aceasta. 

Încă se vedea așteptându-l pe George la aeroport, frământându-se îngrozit că tocmai el trebuie să îi dea vestea. Se cutremură.
Dimineață, când a plecat la serviciu, ziua părea o zi ca oricare alta, nici prin cap nu i-a trecut că se va întâmpla tot ce s-a întâmplat. Nici acum nu-i venea să creadă că este adevărat. 

Îl știa pe George de când era copil. Locuiseră pe aceeași stradă, George era cu șase sau șapte ani mai mic decât el, îl văzuse crescând. 
George era copilul pe care orice părinte și-l dorea. Toate mamele de pe stradă îl dădeau de exemplu copiilor lor. 
Își privi din nou copilul dormind. Un copil pe care orice părinte și-l dorește. 

George era plecat de o lună de zile cu iubita lui într-o vacanță în jurul lumii. Nu a reușit să îl contacteze. Abia în urmă cu două zile părinții fetei au reușit să ia legătura cu ea.

- Sandra, trebuie să vă întoarceți cât mai repede. 
A intervenit o urgență. 

- Avem biletele de întoarcere peste două zile le-a spus. 

Și Iulian s-a dus să-l aștepte pe George la aeroport. 
Nu-și putea imagina cum îi va spune. Chiar repetase de câteva ori în mașină încercând să găsească tonul cel mai potrivit, deși, niciun ton nu i se părea potrivit. Se întreba cum ar reacționa el la o astfel de veste. Se cutremură.

În urmă cu o săptămână l-a sunat tatăl său.

- Iulian, dragă, vecinii familiei Purdea zic că nu i-a mai văzut niciunul de mult timp. George este plecat în vacanță, nu știu exact unde, nu au reușit să dea de el. Nu puteți voi verifica?

- Bine, tată, mă ocup eu.  Oricum, trec pe la voi mai tarziu. Mama e bine?

- Da, este bine. Chiar acum stă cu vecinele la taifas în stradă. S-au adunat toate, măi tată, sunt destul de îngrijorate. 

Când au intrat în locuința familiei Purdea au fost șocați. Imaginea era greu de suportat chiar și pentru ei. Cei doi erau morți de ceva vreme, uciși cu bestialitate, casa era răscolită, toate sertarele erau deschise, la fel și seiful care se căsca gol ca o rană în peretele unde fusese ascuns sub un tablou care acum zăcea aruncat pe jos.

- Pare un jaf care a sfârșit tragic pentru bieții oameni. Cumplit.

George a coborât din avion. Era elegant, zâmbitor, bronzat, relaxat, calm. 

Iulian l-a întâmpinat, 

- Salut, George!

L-a luat deoparte, i se pusese un nod în gât, își drese glasul de câteva ori și cât a putut el de calm i-a spus:

- Îmi pare tare rău că eu trebuie să îți dau vestea asta. Părinții tăi au decedat.

George l-a privit fără să aibă vreo reacție. S-a întors către Sandra, a scos portmoneul și i-a întins bani. 

- Ia un taxi, te rog. Îmi pare rău că nu te pot duce până acasă. Eu trebuie să rămân cu domnii.

- Dar ce s-a întâmplat?,  a întrebat privindu-l pe Iulian vădit contrariată. 

- Nimic important, a spus George, zâmbindu-i.

George fusese elev eminent, sportiv cu potențial, o speranță pentru antrenori, iar pentru profesori, promitea un viitor strălucit în orice domeniu și-ar fi ales. George era serios, nu întârzia niciodată, era silitor, era ascultător, era copilul perfect. Părinții lui nu conteneau să mulțumească cerului pentru așa noroc, mai ales că George se născuse când amândoi trecuseră bine de patruzeci de ani. Și uite, rugile le-au fost ascultate, aveau un copil frumos, deștept și cuminte. Niciodată nu le-a făcut nici cea mai mică problemă. George nu avea prieteni printre copiii vecinilor. 
La el nu venea nimeni să se joace, el nu mergea la nimeni să se joace.
'Nu poți merge când vrei tu pe capul oamenilor', îi spunea mama, și George o asculta. 
George era un copil cuminte. George nu își murdărea hainele când ieșea, rar, la joacă, nu-și julea genunchii, nu se cățăra în copaci, nu se încăiera, nu făcea boacăne. George învăța, mergea la antrenamente și nu se plângea de nimic. Când a terminat liceul și-ar fi dorit să devină informatician. Era pasionat, era ceea ce-și dorea pentru el, dar părinții l-au convins să urmeze dreptul. 
'Ai să faci o carieră strălucită, ai o memorie extraordinară, ai carismă,  în meseria asta este un atu', i-au spus. 
Și George i-a ascultat. 

Când a intrat la facultate 
i-au cumpărat mașină. 

- E second hand, tată.

- George, până înveți să conduci, un an, doi, apoi cumpărăm altceva. Vedem atunci.

- Tată, tu nu ai văzut ce mașini au colegii mei.

- Crede-mă, așa este cel mai bine pentru tine. Ai să-mi mulțumești mai târziu.

Părinții lui nu erau săraci, dar planurile pe care și le făcuseră ei pentru viitorul lui George nu însemnau risipă fără rost. Niciodată nu au risipit bani fără rost. 
În vacanțe nu mergeau în locuri extravagante, alegeau locuri în care să se poată relaxa toți trei, dar nu neapărat scumpe. 
' Nu înseamnă că suntem zgârciți, îi spuneau, ci că suntem chibzuiți'.
Îi făcuseră lui George un cont pe numele lui pe care aveau de gând să i-l pună la dispoziție când împlinea douăzeci și cinci de ani. 
'Până atunci, zise tatăl lui, va învăța să prețuiască valoarea banului și își va putea porni viața pe cont propriu fără să mai depindă de noi'.

- La douăzeci și cinci de ani vei primi o sumă frumușică, pe care, crede-mă, nu mulți o au la vârsta aceea. Eu și mama ta nu am avut-o. 
Dar până atunci, nimic exagerat. Oricum, tot, absolut tot îți rămâne ție. Dar asta nu înseamnă că banii trebuie cheltuiți fără discernământ. 

Doar că ceva în George se schimbase și ei nu vedeau. Mai ales de când a cunoscut-o pe Sandra. 
Sandra era o fată răsfățată, o fată care nu accepta decât doar ce voia ea să accepte, cu părinți care nu făceau niciun rabat când era vorba de dorințele ei. Avea tot ce-și putea dori fără să trebuiască să ceară. Când a intrat la facultate a primit de la ei un Porsche. 

George fusese invitat odată la ei acasă, să-l cunoască părinții ei. A fost șocat de luxul în care trăiau, de felul în care părinții ei o tratau pe Sandra, ca pe o prințesă, de cât păreau de fericiți.
Ce-i drept, George nu prea fusese în alte case, dar  atunci a înțeles că asta ar fi putut fi fost viața lui. Că, de fapt, asta este viața pe care și-o dorește. O viață în care să nu-și refuze și să nu i se refuze nimic. Și și-o dorea acum, nu mai târziu.

- Tată, Sandra vrea să mergem la vară într-o vacanță în jurul lumii. Îmi dai, te rog, vreo treizeci de mii de euro?

-  Cred că este cam mult pentru o vacanță, George, voi încă sunteți studenți.

- Tată, părinții ei nu au avut nimic împotrivă. Ba din contră, ne-au încurajat. Au spus că acum e timpul să ne răsfățăm, până nu avem alte obligații.

- Bine, facem un calcul și îți dau bani pentru partea ta, dar în niciun caz cincisprezece mii de euro.

Dar George nici nu putea concepe așa ceva. Voia să o impresioneze pe Sandra. Voia să îi arate că este la fel de bogat, că poate să o răsfeṭe și el. Voia să simtă și el viața pe care o trăia Sandra. Voia să se simtă bogat. Și pentru el asta nu se mai putea negocia. 

- Dă-mi banii mei, cei care mi se cuvin.

- La douăzeci și cinci de ani, am spus. Atunci, dacă asta vrei, poți să-i risipești într-o lună. 

- Cred că glumești, tată. Nu înțelegi, acum am nevoie de ei.

- Nu glumesc, George. Studenții călătoresc cu bani puțini, ce visați voi, hoteluri de lux și mai știu eu ce, este ceva ce eu nu pot să accept. Nu acum. Îmi pare rău,  dar nu îți pot da atâția bani. Ce naiba, George, tu esti un copil rațional.

Dar George nu mai voia să fie rațional, era hotărât să își trăiască viața așa cum își dorea și în niciun caz nu era dispus să renunțe.

A fost o joacă pentru el să acceseze banii din contul tatălui său. A cumpărat bilete de avion la clasa întâi, a făcut rezervări la cele mai scumpe hoteluri, a plătit în avans excursii în fiecare țară, a planificat totul așa cum își dorise el. 
Și nimeni și nimic nu-l mai putea opri.

- Am făcut toate rezervările, totul este plătit. Plecăm vineri la ora doisprezece, trebuie să fim la aeroport cu o oră și jumătate înainte de ora zborului, i-a spus Sandrei. Vin eu să te iau. Vorbim.

Joi seara a ajuns târziu acasă, dar tatăl său îl aștepta și părea furios.

- Credeai că nu aflu, George?  Credeai că furi bani din contul meu și eu nu aflu?!

- Plec cu Sandra în vacanță. Nu mai poți face nimic să mă oprești. Totul este plătit, rânji George. 
Nu înțelegi, trebuie să fac asta. Trebuie!

- Noi nu așa te-am crescut George, a strigat mama sa.

- M-ați crescut cum ați vrut voi. Pe mine m-ai întrebat ce vreau, mamă?  Nu mai vreau să par un coate goale. Nu mai vreau să nu îmi pot pernite luxul pe care îl merit. Aveți bani să-i întorci cu lopata și eu trebuie să vi-i cerșesc. Toată viața am făcut cum ați vrut voi. S-a terminat!  Acum fac cum vreau eu. Vreau să mă bucur de bani, acum, când sunt tânăr. Să aștept să fiu ca voi?

- Să-ți fie rușine!

- Ai să râzi, mamă, dar nu îmi este. M-am săturat de limitele voastre, m-am săturat să vă aud cum vă lăudați că nu vă ies din cuvânt, că voi nu a trebuit niciodată să îmi cereți nimic pentru că eu am făcut singur, că am fost mereu cel mai bun, m-am săturat să vă aud cum vă lăudați cu mine, cum vă umflați în pene cu meritele mele. Ale mele, nu ale voastre! M-am săturat! Vreau să fiu răsplătit așa cum se cuvine, așa cum merit, pentru toate astea. Asta vreau!

Tatăl său l-a plesnit peste obraz.

- Așa am ajuns să vorbești cu noi, George? Nu-i nimic, am să am grijă să nu mai primești niciun ban. 

George își încleștă pumnii.

- Ba nu, am să iau ce mi se cuvine. Am să iau tot și tu nu ai să poți mișca un deget.

Se răsuci ca un șarpe, înșfăcă un cuțit mare din suportul de cuțite de pe blatul bucătăriei și aproape din săritură îl înjunghie pe tatal său în gât. Mama sa începu să tipe, dar nu apucă prea mult că o înjunghie și pe ea. O auzea cum se chinuie să respire. Calm, fără grabă, s-a dus în garaj, a luat un ciocan și i-a lovit pe rând în cap până nu a mai mișcat niciunul. 
A stat și i-a privit o vreme. 

Apoi, calm, a făcut duș, a împachetat într-o pungă cuțitul, ciocanul, hainele și pantofii, a mers, fără grabă, ca-ntr-o plimbare, la  tomberonul de la capătul străzii și le-a aruncat. 
S-a întors, s-a dus în camera lui și s-a culcat liniștit. Dimineață s-a trezit devreme, și-a făcut bagajul, a deschis seiful și a luat toți banii care erau acolo, nu erau foarte mulți, dar i-a luat oricum pe toți, a luat toate cardurile tatălui său, a lăsat totul vraiște, a trecut pe lângă cadavrele părinților săi fără să le privească, a închis ușa și a plecat. Nu avea nici cel mai mic regret. 

George l-a privit pe Iulian fix în ochi. Privirea lui era rece ca o lamă de oțel, goală, inexpresivă, trecea prin Iulian, trecea prin toată lumea care îi înconjura.

' Să nu facă un șoc, se gândi Iulian. Poate trebuia să aștept până ajungeam la secție și să îi spun atunci. Ce o fi fost în capul meu?  Pare că a primit vestea bărbătește, dar numai el știe ce este în sufletul lui. Bietul George. Ce dobitoc sunt'.

- George, vino la mașină, mergem la mine la birou, bem o cafea și vorbim pe îndelete.

Dar Iulian nu avea cum să știe că George nu privea în gol, George vedea o imagine de care nu putea scăpa, care îl urmărise ca o umbră în ultimele săptămâni, imaginea mamei lui chinuindu-se să respire.

- Iulian, zise George calm, este frig la închisoare?

Sugestie pentru comentarii:

.. priveste atent în oglindă, îl vei vedea pe cel mai periculos dușman al tău.. [continuați?]

---