Talentul poeților. Ce pricepe un reporter?

Talentul poeților. Ce pricepe un reporter?

Am ajuns reporter fiindcă în această profesie nu ai nevoie de talent, nu-ți cere nimeni să inventezi, nici să înfrumusețezi. Dimpotrivă. Informația trebuie să fie corectă și atât. Celor care cred că îmi fac un compliment dacă spun despre mine că sunt ‘scriitor’ le răspund că se înșeală, nu sunt și nici nu doresc să fiu scriitor. Cât despre talent, nu am încredere. Nu sunt recalcitrant, dar n-am ce face când mă contrazice realitatea. Unui scriitor talentat îi dă mâna să ignore realitatea, reporterului - nu. Iar realitatea e că talentul e o Fata Morgana pe care unii cred că o văd, dar nimeni nu s-a întâlnit cu ea. 
Realitatea își permite uneori glume usturătoare pe seama celor care cred în talent. 
Locul întâmplării: Biblioteca județeană, instituție cu ștaif. Momentul: deceniul doi al acestui secol. Întâlnire publică cu redacția revistei ‘România literară’ în frunte cu însuși Nicolae Manolescu. Crescut cu prejudecata că numita revistă e nava amiral a presei literare românești, pornesc ca fraierul la pomul lăudat. Prejudecata e un handicap grav pentru un reporter, iar bunele maniere omoară orice reportaj. În cazul de față manierele elegante ar fi cerut să remarc ‘o întâlnire de referință.. momente de neuitat.. regal spiritual.. etc’. Nici vorbă. Dușuri reci și atât.
Prima repriză: vorbesc redactorii. Intervenții copy / paste. Rezumat: viața lor obscură până în clipa în care l-au întâlnit pe Nicolae Manolescu, moment care a marcat intrarea lor în Valhalla literară și de atunci stau la masă cu războinicii lui Odin și se bucură de mied și sărbători fără sfârșit. Mare lucru să fii viking și să mori cu sabia în mână! Dacă eram musulmani, trebuia să sărim în picioare și să strigăm ‘Allahu akbar!’ și.. Allah era de față și zâmbea condescendent. 
Repriza doi: Alex Ștefănescu, vedetă de primă mărime pe aleea talentelor, face și el mărturisirea de credință și adaugă cireașa de pe tort: contestarea președintelui ad vitam al USR, evident N.M. de către niște netrebnici a căror însușire singulară era lipsa de talent. În acel moment în capul meu s-a produs un scurt circuit. Îi cunoșteam pe câțiva dintre netrebnici, iar problema era că debutaseră la Cenaclul de luni unde tocmai magnificul N.M. îi atinsese pe umăr cu sabia talentului, ridicându-i la rangul de poeți. 
Dacă nu aș fi fost înghesuit la mijlocul unui rând între admiratori pe care i-aș fi obligat sa se ridice în picioare ca sa ies, aș fi plecat atunci. Așa am rămas și la repriza trei, însuși Marele Maestru privindu-ne cu binevoitoare milă, care nu mai avea ce să strice din acea întâlnire compromisă. 
Magnificul și-a donat după ani colecția de manuscrise bibliotecii și a intrat în calendarul sfinților, iar eu suport în continuare efectele prejudecăților mele. 
Vina mea a fost că m-am dus la acea întâlnire cu așteptări pe care mi le-am construit singur. Era normal ca realitatea să nu se plieze după așteptările mele. 
De ce să vină redactorii revistei literare pe care ei o considerau în continuare cea mai importantă tocmai la Bistrița ca să dezvolte proiectele lor literare viitoare. Probabil considerau că nu au cui să-i expună subiecte atât de pretențioase și atunci s-au mulțumit cu o bârfă de ocazie. Poate au avut dreptate. Pentru majoritatea celor din sală nu a contat. Conta doar să-ți faci poză cu El, să știe lumea că faci parte din clubul select al celor talentați. Ca la Sadoveanu în Frații Jderi: oamenii Măriei Sale.
E adevărat că între timp avem atâția voievozi si curteni încât am rămas fără norodul care să-i aplaude. În vremuri de criză oamenii se aplaudă între ei prin uniuni, cenacluri și pe la lansări. 
Iată de ce un reporter nu poate înțelege chestiunea talentului la poeți.