Pe drumul cel bun

Pe drumul cel bun 

Octav își luase zi liberă. 
Era ziua în care nu putea face nimic. Era amorțit. 

-Șapte ani! Au trecut deja șapte ani, murmură.

Începuse să plângă în hohote. Era singura zi în care își mai permitea să plângă. În restul zilelor se străduia să uite.

Alina trecea strada ținând-o pe Ama de mână. Le privea pe amândouă, cele mai dragi ființe de pe pământ, cea mai de preț avere a lui și era convins că așa arată fericirea. O iubea pe Alina din clasa a cincea. Cumva tacit. I-a fost ptieten, i-a fost alături mereu, dar niciodată nu a sperat la mai mult. 
Nu-i venise să creadă când Alina i-a spus într-o zi.

- Ești cel mai bun prieten al meu, Octav, ești omul care mă cunoaște așa cum sunt. Ești omul care mă face fericită. Ești omul în care am încredere. Știu că tu nu ai să faci niciodată primul pas și nu vreau să te pierd așteptând.  Octav, vrei să fii soțul meu?

Le aștepta peste drum de școală. Nu avea sens să meargă cu mașina până în fața scolii, era aglomerat, toți părinții mergeau cu mașinile să își aștepte copiii în poarta școlii. 
Nu văzuse când s-a apropiat mașina aceea. Nu înțelegea ce s-a întâmplat. Toți cei de pe trecerea de pietoni, părinți cu copii de mână, toți au fost spulberați. Și el paralizase pe trotuar. Nu înțelegea. 
Se aștepta să le vadă ridicându-se și venind spre el. Dar nu se ridicau. 

- Șapte ani, șopti din nou. Trebuia să fiu lângă ele. Trebuia să le apar. Eu trebuia să le apar, era responsabilitatea mea. Trebuia să mor odată cu ele.

Își afundă capul în pernă și hohoti. Nu se putea ierta și imaginea aceea era încă atât de vie în mintea lui. Închidea ochii și le vedea venind spre el, zâmbitoare. Și-l durea la fel de rău de fiecare dată. Nici Bebe, prietenul lui din copilarie, acum medic psihiatru, nu a reușit să îl convingă să facă terapie. 

- Nu poți să suferi la nesfârșit. Lasă-mă să te ajut să treci peste hopul acesta și să înveți din nou să trăiești. 

Degeaba, până într-o zi când a înțeles că nu ajută pe nimeni și la nimic dacă va continua așa, suferința lui nu le va aducea înapoi. 

- Bebe, nu ai să poți șterge, nici tu, nici toți psihiatri din lume, ziua aceea din mintea mea pentru că eu nu vreau să o șterg. Mă poți însă ajuta să salvez alți oameni. Asta vreau să fac. Hai, să facem împreună lucrul ăsta. Eu mă pricep să recunosc suferința în oameni tu te pricepi să îi repari.  

- Ai dreptate, este cea mai bună soluție, pentru că tu la asta te pricepi cel mai bine, la salvat oameni.

Bebe fusese un copil urâțel, timid, singuratic. Era mereu ținta glumelor răutăcioase ale colegilor. Într-o zi Octav s-a apropiat de el și l-a întrebat 

- Vrei să fii prietenul meu? 

Și nu s-au mai despărțit niciodată. Pentru Bebe,  Octav era mai mult decât un frate. Prietenia lui l-a salvat. Bebe râdea de fiecare dată și îi spunea: 

- Sunt ce sunt azi doar datorită ție.

- Exagerezi. Tot meritul este al tău. 

- Octav, nu exagerez și tu știi asta. 

Dar pentru Octav,  să fie prieten, era natural.

Așa au început, întâi ei doi, în timpul lor liber, apoi li s-au alăturat și alți oameni inimoși, dornici să repare imposibilul. Acum aveau o clinică, pusă la dispoziția lor de unul dintre medicii implicați care se pensionase între timp. 
Și ce se întâmpla la clinica aceea îl făcea fericit pe Octav. 

Dar nu azi. Azi se retrăgea din lume și jelea. Încă mai avea cale lungă până să accepte că nimic din ziua aceea nu a depins de el.  

Venise de vreo două luni la ei în birou, era retrasă, mereu își ferea privirea și răspundea monosilabic la orice întrebare. Era serioasă și muncea orice si oricât. La inceput, deși nu i-o ceruse nimeni, făcuse ore suplinentare aranjând toate documentele în bibliorafturi frumos etichetate, aranjate în ordine alfabetică, numerotate, datate, ordonate, că le găseai și pe întuneric. Au lăudat-o, dar ei nu i se părea că făcuse nimic special. Ieșea la țigară după ce se întorceau toți ceilalți, singură. Nu iesea niciodată în pauza de masă, mânca singură în birou un sandviș pe care și-l aducea de acasă. 
O chema Marcela și asta era tot ce știa despre ea. Dar Octav recunoscuse durerea din privirea ei.

- Bebe, o știi pe Marcela, fata cea nouă? Ei bine, Bebe, are mare nevoie de tine. Și i-a povestit despre Marcela.

Și Bebe a zâmbit în sinea lui. Octav era pe drumul cel bun.

A început să iasă la țigară odată cu ea. Îi zâmbea, dar atât. Apoi a început să-și aducă și el sandviș de acasă și rămânea cu ea în birou. Uneori Marcela îi răspundea la întrebări, alteori își punea căștile pe urechi și asculta muzică. Într-o zi a venit cu două cafele și a invitat-o la țigară. A ieșit cu el în dimineața aceea și au vorbit nimicuri. Dar a vorbit. A durat câteva săptămâni până a reușit să o invite într-o după amiază la o terasă. Era cald  

- Nu ai vrea să mergem la o înghețată?

Și nu l-a refuzat. Și pe când nici nu se aștepta, Marcela a început să vorbească.

- Octav, apreciez foarte mult tot ce faci tu. Cu atât mai mult cu cât, pentru că oamenii se cred binevoitori dacă împărtășesc astfel de povești, am aflat și eu povestea ta. Nu știu exact ce aștepți de la mine și nu vreau să trag concluzii greșite, eu cred că ești un om bun și atât, nu pun preț pe părerea altora, dar tu nu știi nimic despre mine. 
M-am căsătorit cu Gicu după ce am terminat facultatea. Mă curta de câțiva ani și mi s-a părut potrivit, pentru că era foarte serios și îmi recita poezii. Eu veneam dintr-o familie în care certurile și bătăile erau la ordinea zilei. Mă feream de bețivi, sau, mă rog, de băieții care beau, ca dracu' de tămâie. Doar că nu știam că se poate și mai rău. Nu mă bătea, dar eram pentru el un fel de slugă, nici nu știu cum să zic altfel  
Îmi spunea că nu am cum să vin obosită de la serviciu pentru că eu sunt o simplă "contabilă". El era inginer. 

- Contabilitate poate să țină oricine a făcut o facultate, chiar nu știu de ce a trebuit să se facă una specială, mă rog, poate ca să aveți și voi o diplomă, spunea.

M-a dus la mama lui să mă învețe să gătesc exact ca ea și dacă nu îmi ieșea cum trebuie, mă făcea troacă de porci. Nu zbiera niciodată, dar tonul, tonul era mai mult decat batjocoritor, era plin de silă și dispreț. 
Îmi făcuse o listă cu ce trebuie să gătesc în fiecare zi din săptămână, dimineață, la prânz și la cină și nu aveam voie să gătesc nimic altceva. 
Sexul era mecanic și exact când avea el chef, mă făcea să mă simt ca o târfă plătită. 
Norocul meu a fost că nu am rămas însărcinată. Nu aș fi vrut să nasc un copil zămislit de monstrul acela. Dar, bineînțeles, îmi spunea că nu sunt bună de nimic, din moment ce nu sunt în stare să fac un copil, ca orice femelă. Așa spunea, femelă. 
În prima vară l-am rugat să mergem în concediu la mare. Nu o văzusem niciodată și era una din dorințele mele secrete. Eram încă naivă și mai credeam poveștile frumoase cu care m-a cucerit. 

- Tu crezi că dau atâția bani pentru un moft de-al tău?  Putem merge la ștrand într-o sâmbătă. Este același lucru. În plus, nici nu arăți prea grozav în costum de baie.

 Nu-mi dădea voie să-mi cumpăr haine sau pantofi. 

- La ce-ți trebuie altele? Ai destule. Prea multe, dacă mă întrebi pe mine 

Nu aveam voie să merg nicăieri. Nu aveam voie să am prietene cu care să mă vizitez. Mergeam în fiecare weekend la părinții lui. 
Nu am auzit o vorbă bună, una singură, nici de la el, nici de la părinții lui. 
După doi ani mi-am dat seama că nu vreau să trăiesc așa. Am plecat pe furiș, într-o dimineață, mersesem înainte la o avocată care m-a sfătuit și intentasem divorțul. 
Așa am ajuns aici, în orașul ăsta, în locul ăsta unde nu cunoșteam pe nimeni și nimeni nu mă cunoștea. 
Nu sufăr, Octav. Nu acum. Doar că nu-mi mai doresc nicio relație. Și nu aș vrea să te fac să suferi din nou. 

Octav a tăcut. Nu-i putea spune că el nu dorea decât să o convingă să îl lase pe Bebe să o salveze. 
Râse în sinea lui. 
"Suntem două suflete zdrobite care se ocrotesc unul pe altul".

Dar nu a renunțat. Îi și făcea plăcere compania ei. Deveniseră prieteni. 
Octav găsea zilnic ceva nou care să o facă să nu stea închisă în casă. Au mers în drumeții cu bicicletele, au mers pe munte cu cortul, la film, la teatru, în pădure după ciuperci. Octav nu le cunoștea, dar Marcela era expertă.
 - Este singurul lucru bun pe care l-am învățat de la tata, a râs ea. 
Când nu se găsea nimic altceva de făcut, pierdeau vremea prin magazine, nu cumpărau nimic, sau aproape nimic, doar pierdeau vremea. 
Pentru Octav nu era greu, el, cel mai bine, se pricepea să fie prieten. Și cu Marcela totul părea ușor. Se bucura din orice.

Se apropia Crăciunul.

- Octav, ce planuri ai de sărbători? Hai, să mergem undeva de Crăciun. Undeva la o cabană, la munte, la zăpadă, nu știu,  departe de aici.

- Vrei să mergem la schi?

- Nu știu schia.

- Bine, atunci mă ocup eu.

Cu o săptămână înainte de Crăciun, Marcela l-a invitat la ea după serviciu. 

- Fac niște spaghete cu ciuperci, așa cum îți plac ție și am luat un vin bun de la Cramele Recaș, sau poate bem un vin fiert. Ce zici?

- Este perfect.

Octav avea emoții.nu știa cum va primi Marcela cadoul lui. După a doua cană de vin fiert, si-a făcut curaj și a scos din buzunar o hârtie făcută sul și legată cu fundă roșie.

- Ăsta este cadoul meu de Crăciun pentru tine. Este mai special, de aceea ți-l dau azi.

Marcela desfăcu hârtia și rămase așa, nemișcată. 
Apoi își acoperi fața cu palmele și începu să plângă în hohote.

- M-am gândit că zăpadă ai mai văzut, dar marea, oceanul practic, niciodată. De aceea am ales Maldive, să vezi ocean cât vezi cu ochii.

Marcela se ridică și se aruncă în bratele lui plângând în hohote

-Octav, eu...eu

- Nu spune nimic, te rog. Nu îți cer nimic, Marcela. Este doar un cadou. Nu te obligă la nimic  Dacă nu vrei, nu mergem. Nu trebuie să decizi nimic astăzi. Am vrut doar să îți fac o surpriză. Poate m-am grăbit. 

- Vreau, cum să nu vreau, știi că vreau, hohoti Marcela cu capul cufundat la pieptul lui. Doar că m-ai copleșit cu bunătatea ta și nu știu cum să-ți mulțumesc.

- Dar nici nu este nevoie să o faci. Eu nu am știut niciodată să cer, ci doar să ofer. Este bine așa cum este acum. 
Nu știu dacă eu am reușit să îți alung măcar o parte din neîncrederea în oameni, dar știu, și vreau să știi și tu, că atunci când sunt cu tine, uit să fiu trist. 

O îndepărtă ușor din brațele lui cuprinzându-i umerii cu palmele, privind-o. Marcela îi zâmbea printre lacrimi.

- Gata cu bocetele! Plecăm în Maldive. Apoi, om mai vedea.

---