Contratimp

De parcă n-ai plecat, 
te-ntorci acum să reînvii iubirea,
să mă împaci,
să-mi îmbunezi, din gânduri, amintirea.

Când ai plecat, ai luat cu tine
frumosul tot ce-a mai rămas în mine,
mi-ai pus pe chip, hîdă, durerea,
plânsul, pustiul și apoi tăcerea,
mi-ai injectat în ochii goi nesomnul
din gânduri negre mi-ai făcut îndemnul,
în vene-n loc de sânge mi-ai pus frigul,
și m-ai lăsat să îmi trăiesc nimicul. 

Anevoios, m-am vindecat de tine,
de amintirea ta trăind în mine,
înfiptă sec, adânc și ascuțit
în sufletu-mi între zabrele împietrit.

Plecarea ta a încetat să doară 
întâi ca fardul, doar pe dinafară 
apoi, ca un balsam, pe dinăuntru,
până din mine-ai dispărut cu totul.
Nu port în mine-acum nici ură, nici mâhnire,
nici urmele lăsate de-amăgire,
nici o dorință de a te mai dori
și nici cuvinte care s-ar rosti.

Nimic din tine-n mine nu mai este viu.
Tu vii acum, în mine-i prea târziu.